PLANTE TUBERCULIFERE I RĂDĂCINOASE

16.1. CARTOFUL
16.1.1. Importanţă. Răspândire
Cartoful este o plantă cu utilizări variate, în alimentaţia omului, a
animalelor şi în diferite industrii.
În alimentaţia omului tuberculii se folosesc sub diverse forme,
reprezentând “a doua pâine”, consumul pe glob este cuprins între 80 şi 150 kg pe
cap de locuitor. Ca furaj se foloseşte mai ales în alimentaţia porcilor, dar şi la alte
specii. Cartoful este o valoroasă materie primă pentru industria alcoolului,
amidonului, glucozei, etc.
Importanţa cartofului ca plantă de cultură constă în faptul că valorifică
bine terenurile uşoare, nisipo-lutoase, reuşeşte în zonele umede şi răcoroase şi
este bună premergătoare pentru multe culturi agricole
Tuberculii de cartof reprezintă partea consumabilă a plantei, care conţin
cca. 25% substanţă uscată şi 75% apă, sunt bogaţi în amidon (9- 26%) şi săraci în
substanţe proteice (2%), dar cu conţinut echilibrat în aminoacizi esenţiali.
Cartoful conţine aproape în toate organele plantei alcaloizi(solanina), care în doze
mari determină un gust amar şi deranjamente ale tubului digestiv. Concentraţia în
solanină creşte în tuberculii înverziţi, încolţiţi sau expuşi la soare.
Cartoful este originar din America de Sud (Peru şi Chile), de unde a fost
adus în Europa (1565), răspândindu-se foarte repede în cultură.
În Moldova cartoful a fost introdus în anul 1818, în Muntenia 1810, adus
de coloniştii din Transilvania.
După datele FAO în anul 2000 pe glob suprafaţa cultivată cu cartofi a fost
de 18,7 mil. ha cu o producţie medie de 16,3 t/ha.
În timp ce în patria de origine (America de Sud) suprafaţa ocupată cu
cartofi a fost de 1 mil. ha, în Europa aceasta a fost de 9,4 mil. ha iar în Asia de 5,3
mil. ha.
Suprafaţa cultivată cu cartofi în România în anul 2000 a fost de 278.000 ha
cu o producţie medie de 15,2 t/ha.
88
16.1.2. Sistematică
Cartoful face parte din familia Solonaceae, genul Solanum, care cuprinde
peste 500 de specii din care cea mai importantă este Solanum tuberosum.
Specia Solanum tuberosum cuprinde numeroase varietăţi, care se
deosebesc după culoarea florilor, a miezului şi a peridermului (coaja), iar după
perioada de vegetaţie, soiurile de cartof se împart în : timpurii (sub 95 zile),
semitimpurii (95 - 110 zile), semitârzii (110 - 130 zile), târzii (peste 130 zile).
16.1.3. Particularităţi morfologice
Cartoful este o plantă anuală, erbacee care se înmulţeşte prin tuberculi.
Rădăcina este fasciculată, care ajunge în sol până la 70 cm, iar lateral pe o
rază de 30- 50 cm, deci sistemul radicular este slab dezvoltat
Tulpina se dezvoltă din mugurii tuberculilor, este ierboasă, erectă sau
uşor arcuită, înaltă de 30- 100 cm şi groasă de 0,6- 1,2 cm. Are aspect de tufă
deoarece dintr-un tubercul apar 4- 8 tulpini. Tulpina subterană este rotundă, pe ea
se formează rădăcinile şi stolonii.
Stolonii (ramificaţii tulpinale) sunt în număr de 12- 15 la o plantă, având
lungimi de 10- 15 cm, prezintă noduri şi internoduri, se îngroaşă la partea
terminală sub forma unor mici noduli care ulterior se transformă în tuberculi.
Tuberculii sunt tulpini subterane metamorfozate. Pe suprafaţa lor prezintă
nişte proeminenţe (sprâncene) şi adâncituri (ochi) unde există trei muguri din
care, după germinare vor lua naştere tulpinile aeriene.
Frunzele sunt compuse, prezintă foliole de mărimi şi forme diferite.
Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip cimă, sunt de culoare albă,
violacee, roză, galbenă, albastră, sunt hermafrodite, polenizarea este autogamă.
Fructul este o bacă mică, sferică, de culoare verde, care conţine 150- 200
seminţe mici.
16.1.4. Particularităţi biologice
Cartoful este o plantă de cultură care se înmulţeşte pe cale vegetativă, prin
tuberculi, iar prin seminţe, în procesul de ameliorare.
Când sunt puşi în sol din tuberculi pornesc colţii, formând stoloni, iar la
suprafaţa solului, tulpinile aeriene.
Perioada de vegetaţie (75- 150 zile) este formată din următoarele faze de
vegetaţie:
89
- de la plantare la răsărire (15- 30 zile), cresc intens rădăcinile;
- de la răsărire la tuberizare (10- 35 zile), cresc rădăcinile, stolonii,
tulpinile şi frunzele;
- de la tuberizare la încetarea creşterii tufelor (25- 45 zile), cresc organele
aeriene şi foarte intens tuberculii;
- de la încetarea creşterii tufelor la ofilirea lor (20- 40 zile), tuberculii
cresc din ce în ce mai încet, are loc maturarea tuberculilor.
16.1.5. Cerinţe faţă de climă şi sol
Cartoful este destul de pretenţios faţă de climă şi sol, este o plantă adaptată
la un climat umed şi răcoros.
Cerinţe faţă de căldură. Temperatura minimă de încolţire este de 5- 6oC,
iar cea optimă de răsărire de 12- 15oC. Nu rezistă la temperaturi de 0o. Vrejii cresc
la temperaturi minime de 7oC, optime de 19- 21oC, iar maxime de 42oC.
Temperatura optimă pentru formarea şi creşterea tuberculilor este de 16-
18oC, ceea ce înseamnă că plantarea cartofului în zona de câmpie să se facă
devreme.
Recoltarea să se facă când sunt temperaturi de 12- 15oC, deoarece sub
aceste valori tuberculii sunt sensibili la vătămare.
Cerinţe faţă de umiditate. Cartoful pretinde soluri bine aprovizionate cu
apă, însă fără exces, deoarece limitează încolţirea, determină putrezirea
tuberculilor, reduce tuberizarea, creşterea şi calitatea tuberculilor, scade rezistenţa
la păstrare.
Lipsa apei din sol scade numărul de stoloni, determină degenerarea
cartofului.
Consumul maxim pentru apă este între îmbobocire şi maturitate, având
maximul în timpul înfloritului, iar perioada critică este în timpul creşterii tufei şi
tuberculilor.
Cerinţe faţă de lumină. Lumina este un factor care influenţează mult
creşterea şi dezvoltarea cartofului. Cartoful este o plantă de zi scurtă pentru
producerea de tuberculi, deoarece formarea tuberculilor pe stoloni se face în
condiţii de zi scurtă. Cerinţele faţă de lumină sunt influenţate de temperatură, la
16- 18oC formarea tuberculilor are loc la zi scurtă (12 ore), în schimb creşterea lor
se face în perioada zilelor lungi.
Cartoful dă cele mai mari producţii în condiţii de iluminare intensă.
90
Cerinţe faţă de sol. Datorită sistemului radicular puţin dezvoltat, cartoful
preferă soluri cu orizontul A adânc, structurat şi permeabil. Preferă soluri afânate,
aerate, cu textură nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă sau lutoasă, fertile, cu pH = 5- 6,5.
Solurile cu textură grea (argiloase) nu sunt indicate deoarece reduce şi
deformează creşterea tuberculilor, reduc tuberizarea.
16.1.6. Zone ecologice
Zona foarte favorabilă acestei culturi cuprinde depresiunile intra şi
extramontane, cu temperaturi care nu depăşesc vara 18oC, precipitaţii în perioada
de vegetaţie de peste 350 mm, cu soluri luto-nisipoase, lutoase, luto-argiloase. Se
cultivă soiuri semitimpurii, semitârzii şi târzii.
Zona favorabilă cuprinde dealurile şi podişurile din Oltenia, Muntenia şi
Moldova, parte din Transilvania.
Aici temperaturile din vară ating valori medii de 20 - 21oC iar
precipitaţiile sunt între 250 - 350 mm. Se cultivă soiuri semitârzii şi târzii.
Zona de câmpie şi coline joase este favorabilă pentru cartoful
extratimpuriu şi timpuriu.
16.1.7. Tehnologia de cultivare
16.1.7.1. Rotaţia
Cele mai bune premergătoare pentru cartof sunt leguminoasele perene
(trifoi, lucernă) şi anuale (pentru boabe şi furaj), urmate de cerealele păioase,
porumbul, floarea soarelui şi inul, acestea din urmă dacă nu au fost atacate de
putregaiul cenuşiu.
Plantele care se recoltează toamna (sfecla de zahăr sau furajeră) sunt mai
puţin indicate, deoarece nu se poate pregăti corespunzător terenul încă din
toamnă.
Sunt contraindicate alte plante solanacee (tutun, tomate, vinete, ardei)
datorită bolilor şi dăunătorilor comuni, cartoful nu se cultivă în monocultură.
16.1.7.2. Fertilizarea
Cartoful este o plantă care înregistrează un consum mare de elemente
nutritive.
Azotul influenţează favorabil producţia de tuberculi, fosforul are efect
favorabil asupra creşterii sistemului radicular, a numărului de tuberculi, iar
potasiul favorizează, sinteza substanţelor proteice, măreşte rezistenţa la boli.
91
Dozele de azot, fosfor şi potasiu se stabilesc după însuşirile solului şi
producţiile planificate.
Pe un sol mediu aprovizionat cu elemente nutritive şi la producţii între 25
şi 40 t/ha, se recomandă 120- 180 kg N/ha, 110- 160 kg P2O5/ha şi 70- 100 kg
K2O/ha. îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplică toamna sub arătură , iar cele
cu azot primăvara la pregătirea solului pentru plantare.
Ca îngrăşăminte organice se poate folosi gunoiul de grajd, îngrăşăminte
verzi şi turbă.
Rezultate bune se obţin prin administrarea a 30- 40 t/ha gunoi de grajd
foarte bine fermentat, aplicat la arătură.
16.1.7.3. Lucrările solului
Prin lucrările solului trebuie să se asigure condiţii optime de aerare şi
nutriţie pentru plantă.
Arătura este lucrarea de bază care trebuie executată diferenţiat în funcţie
de tipul de sol, planta premergătoare şi panta terenului.
Adâncimea este de 25- 30 cm, iar momentul de executare este la scurt timp
după recoltarea premergătoarei. Când solul este uscat arătura este înlocuită prin
lucrări cu grapa cu discuri (8- 12 cm) urmând ca lucrarea de bază să se execute
după căderea precipitaţiilor. Arătura trebuie să fie fără bulgări, deoarece aceştia
împiedică plantarea mecanizată, lucrările de întreţinere, recoltarea mecanizată.
Până la venirea iernii arătura se întreţine cu grapa cu discuri (combaterea
buruienilor şi nivelarea). încă din toamnă se face nivelarea terenului cu
nivelatorul, pentru zvântarea uniformă primăvara şi pregătirea pentru plantare mai
timpurie.
Lucrările solului primăvara se execută cu grapa cu discuri, cultivatorul sau
cu combinatorul, când terenul este bine zvântat.
Grapa cu discuri se foloseşte pe solurile uşoare, afânate, fără bulgări.
Cultivatorul echipat cu cuţite tip săgeată şi daltă, lucrează terenul la adâncimi de
14- 18 cm realizând o bună afânare şi mărunţire. Folosirea combinatorului
(vibracultor + grapă cu colţi + grapă rotativă) este mai indicată pentru pregătirea
unui pat germinativ corespunzător. La realizarea unui plantat mai timpuriu este
bine ca din toamnă să se facă şi bilonarea.
92
16.1.7.4. Materialul de plantat şi plantarea
Materialul de plantat. Cartoful este o plantă care se înmulţeşte vegetativ
prin tuberculi, de calitatea acestora depinzând viitoarea producţie.
Tuberculii degeneraţi dau naştere la plante slab productive, motiv pentru
care se vor folosi tuberculii cu valoare biologică ridicată, care se obţin numai în
ferme specializate de producere a materialului de sămânţă.
Înainte de plantare tuberculii sunt sortaţi după mărime (40- 70 g), aceştia
trebuie să fie sănătoşi, cei bolnavi se îndepărtează. Urmează tratarea cu formalină
0,5%, timp de 5 minute.
Pentru soiurile timpurii, tuberculii pot fi puşi la încolţire, deoarece prin
această operaţie se pot înlătura tuberculii bolnavi, plantatul se poate face mai
timpuriu (rădăcinile cresc şi la 4- 5oC), se realizează şi economie la materialul de
plantat, prin secţionarea unui tubercul în porţiuni cu câte 3- 4 colţi bine formaţi.
Epoca de plantare se stabileşte în funcţie de condiţiile pedoclimatice şi de
biologia plantei.
Momentul plantatului este atunci când solul s-a zvântat până la sub
adâncimea de plantare cu 3- 4 cm. La plantatul prea timpuriu există riscul
îngheţării primilor lăstari, care sunt sensibili la -1, -2oC, iar când se menţin
temperaturi de 4- 5oC mai mult timp pe solurile grele şi umede, tuberculii şi colţii
sunt atacaţi de ciuperci şi pier.
Întârzierea plantatului este la fel de păgubitoare, tuberculii nu încolţesc,
solul fiind mai sărac în apă.
Calendaristic plantatul se face în zona foarte favorabilă între 15 - 30
aprilie, în zona favorabilă între 5 - 10 aprilie, iar în zona de câmpie între 20 - 30
martie.
Plantarea este complet mecanizată sau semi-mecanizată. Plantarea
mecanizată se efectuează cu maşina de plantat 4SA-75 sau 6SAD-75 care
deschide rigole, plantează tuberculii în rigole şi le acoperă.
Distanţa între rânduri este de 70 cm, între tuberculi 19- 27 cm, iar
adâncimea de plantare este de 6- 12 cm în funcţie de desimea la plantare.
Desimea la plantare este cuprinsă între 45 şi 70.000 cuiburi/ha în funcţie
de sol, scopul culturii şi caracteristicile materialului de plantat.
Cantitatea de tuberculi plantaţi la hectar variază în funcţie de densitate şi
este de 3000- 4800 kg/ha.
93
16.1.7.5. Lucrările de îngrijire
Combaterea buruienilor şi menţinerea solului afânat sunt principalele
lucrări care trebuiesc executate, deoarece cartoful este foarte sensibil la lipsa
aerului din sol, precum şi la îmburuienare.
Tasarea solului depreciază forma şi calitatea tuberculilor, iar concurenţa
buruienilor la apă şi substanţele nutritive din sol, reduce producţia.
Principalele lucrări sunt rebilonatul şi prăşitul, care se execută cu
cultivatorul echipat cu piese tip rariţă. Până la răsărire se fac 1- 2 rebilonări prin
care se distruge crusta, buruienile şi se refac biloanele. După răsărire se execută 1-
2 praşile mecanice între rânduri, urmate de 2- 3 rebilonări, când plantatul s-a făcut
în teren plan. Dacă plantatul s-a făcut pe biloane, se execută numai lucrări de
refacere a biloanelor.
Buruienile pot fi combătute şi pe cale chimică, cele mai folosite erbicide
sunt Gesagrad şi Cosatrin care se aplică după rebilonare sau plantare în doză de 2-
6 l/ha, sau 3,5- 8 kg/ha Lasso asociat cu Gesagrad aplicat la 10 zile după plantare.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Dintre bolile mai frecvent semnalate
sunt mana, putregaiul, râia neagră. Combaterea se face prin 4- 6 tratamente cu
Turdacupral 2 kg/ha, Dithane 2 kg/ha, Ridomil 2,5 kg/ha, Brestan 0,5 kg/ha.
Împotriva gândacului de Colorado se vor folosi Decis 0,3 kg/ha, sau Padan
1- 1,2 kg/ha, efectuându-se 2- 4 tratamente.
16.1.7.6. Recoltarea
Epoca de recoltarea este în funcţie de soi dar şi de scopul culturii.
Cartofii extratimpurii se recoltează în perioada 15 mai - 15 iunie, când
tuberculii au 35 g, soiurile timpurii se recoltează din iulie până în septembrie, iar
cele de toamnă în septembrie şi octombrie.
Recoltarea trebuie făcută pe timp frumos la temperaturi mai mari de 6-
7oC, când solul este reavăn şi nu aderă la tuberculi, iar vrejii s-au uscat în procent
de 2/3. Recoltarea se poate face mecanizat cu combine CRC - 2, sau semimecanizat
cu plugul (sapa), iar strânsul se face manual.
Producţiile obţinute sunt de peste 30 t/ha la soiurile de toamnă.
94
16.2. SFECLA PENTRU ZAHĂR
16.2.1. Importanţă. Răspândire
Sfecla este cultivată pentru rădăcinile sale, utilizate drept materie primă
pentru industria zahărului.
Sfecla pentru zahăr este o cultură intensivă, rentabilă, deoarece de pe un
hectar se pot realiza producţii de peste 40 t rădăcini şi cantităţi însemnate de
colete şi frunze care se folosesc în hrănirea vacilor de lapte. în urma prelucrării
sfeclei se obţine zahărul alimentar, rămân însă şi reziduuri (tăieţei, melasă) care
sunt folosite pentru alimentaţia animalelor precum şi un nămol bogat în Ca şi Mg,
folosit drept amendament pentru solurile acide.
Sfecla se mai foloseşte şi pentru obţinerea alcoolului.
Este o plantă premergătoare pentru multe plante de cultură deoarece
terenul rămâne structurat şi curat de buruieni.
Rădăcina conţine 25% substanţă uscată şi 75% apă. Substanţa uscată este
reprezentată prin zaharoză 17,5% şi substanţe nezaharoase 7,5%. Conţinutul în
zaharuri oscilează în funcţie de tipul sfeclei între 14- 23% raportat la masa
rădăcinii.
Răspândire. Sfecla este originară din India şi Pakistan. Cel care a extras
pentru prima dată zahărul din sfeclă a fost chimistul german Marggraf (1747),
descoperirea nu a făcut senzaţii la vremea respectivă pentru că, pe de o parte
zahărul în sfeclă era scăzut (1,5- 2%), iar pe de altă parte cel extras din trestie era
mai uşor de procurat. Treptat însă cultura sfeclei se extinde odată cu crearea
soiurilor ameliorate şi după perfecţionarea tehnologiilor de extragere a zahărului.
Prima fabrică de zahăr în Europa a fost construită în 1802 în Silezia, iar după
1840 începe dezvoltarea industriei zahărului.
În România primele culturi de sfeclă s-au înfiinţat în 1863, dar în scop
industrial s-a cultivat după 1870, primele fabrici de zahăr au fost construite în
1875 (Sascut), şi 1876 (Chitila).
Pe glob această cultură ocupă o suprafaţă de cca. 9 mil ha, iar producţia
medie mondială se situează în jur de 34 t/ha.
În ţara noastră în ultimul deceniu suprafaţa s-a diminuat mult de la peste
275.000 ha (1985) la 128.800 ha în 1997 iar producţia a oscilat între 16 şi 21 t/ha.
95
16.2.2. Sistematică
Sfecla face parte din familia Chenopodiaceae, genul Beta, în cultură se
găseşte numai specia Beta vulgaris, care cuprinde 4 varietăţi: Beta vulgaris
var.Saccharifera (pentru zahăr), Beta vulgaris var.Crassa (pentru furaj), Beta
vulgaris var. Cruenta şi Beta vulgaris Cycla (forme legumicole).
Soiurile pentru zahăr sunt grupate în 4 tipuri după greutatea corpului
sfeclei şi procentul de zahăr : tipul E (sub 18% zahăr, rădăcină mare), tipul N
(etalon, rădăcini mai mici, 18,5% zahăr), tipul Z (rădăcini conice, zahăr cu 0,8-
1,6% mai mult ca la tipul N), tipul ZZ (rădăcini conice - alungite, foarte bogate în
zahăr).
Soiurile de sfeclă cultivată la noi în ţară aparţin celor două forme:
plurigerme (glomerule cu mai multe fructe), şi monogerme (glomerule cu un
singur fruct, respectiv cu o singură sămânţă).
16.2.3. Particularităţi morfologice
Corpul sfeclei care se numeşte convenţional “rădăcină” are o greutate
medie de 500 g şi este format din :
- epicotil (cap, colet), creşte la suprafaţa solului, pe el se formează în
primul an rozeta de frunze, iar în anul doi tulpinile florale;
- hipocotil - situat între epicotil şi rădăcina propriu-zisă adică locul de
inserţie a radiculelor;
- rădăcina propriu-zisă - zona dintre hipocotil şi coadă. De-a lungul
rădăcinii se observă două şănţuleţe din care pornesc rădăcinile laterale subţiri,
care pătrund în sol până la 150- 200 cm;
- coada - zona unde diametrul scade sub 1 cm.
Frunzele. Primele frunze după răsărire sunt cotiledoanele care asigură
nutriţia plantei 10- 20 zile, până la apariţia primei perechi de frunze adevărate (8-
10 zile de la răsărire). Celelalte frunze (40- 80) apar la un interval de 2- 3 zile, se
formează din colet, sunt dispuse în spirală având punctul de regenerare în centrul
coletului. Ritmul de creştere este susţinut până spre mijlocul lunii august.
Florile sunt sesile, hermafrodite, solitare (formele monogerme) sau
grupate câte 2- 5 într-o inflorescenţă. Înflorirea este eşalonată timp de 3- 5
săptămâni, polenizarea este alogamă.
96
Fructul şi sămânţa. Fructul este o nuculă rotundă (forme monogerme) sau
fruct compus denumit glomerul (forme plurigerme). Sămânţa este elipsoidală cu
embrionul sub formă de seceră.
16.2.4. Particularităţi biologice
Sfecla de zahăr este o plantă bienală, în anul întâi formează rădăcina şi
rozeta de frunze, iar în anul al doilea tulpinile florifere şi fructele. Perioada de
vegetaţie este de 167- 210 zile împărţită în 4 faze de vegetaţie:
- de la semănat la răsărit - glomerulele germinează în 12- 15 zile, după ce
s-au îmbibat cu apă, 120- 150% din greutatea lor, la temperaturi de 7- 10oC;
- de la răsărit la începutul îngroşării rădăcinii, durează 60- 70 zile
(începutul lunii iunie). Se formează rozeta de frunze, rădăcina creşte în lungime,
ajunge la 100 cm în sol;
- îngroşare a rădăcinii - are loc creşterea intensă a rădăcinii, la sfârşitul
lunii august aceasta atinge greutatea medie de 500 g, durează 60- 70 zile, creşte
ritmul de depunere a zahărului;
- acumularea intensă a zahărului - începe la sfârşitul lunii august şi
continuă până la 15- 20 septembrie, pe o durată de 35- 50 zile.
Scade ritmul de creştere a rădăcinii, aparatul foliar se reduce treptat.
16.2.5. Cerinţe faţă de climă şi sol
Sfecla este o plantă formată în climat temperat cu veri calde dar suficient
de umede.
Cerinţe faţă de căldură. Glomerulele germinează când în sol sunt 6- 8oC
dar şi când sunt numai 3- 4oC în acest caz însă durata de răsărire este lungă, 20-
30 zile.
După răsărire, în faza de cotiledoane, plantula este sensibilă la -2oC, -4oC,
dar în faza de 6- 10 perechi de frunze plantele pot să reziste până la -8oC pentru o
perioadă scurtă de timp. în toamnă planta poate vegeta până când temperatura
scade la 5- 6oC, temperatură care favorizează depunerea zahărului. Rădăcinile
scoase din sol nu rezistă la -1oC.
Cerinţe faţă de umiditate. Faptul că are o perioadă lungă de vegetaţie prin
care valorifică ploile de vară - toamnă şi înrădăcinare puternică, asigură sfeclei o
rezistenţă mai bună la secetă.
97
În primele 6- 8 săptămâni de la semănat cerinţele sunt destul de ridicate,
suportă greu seceta, datorită sistemului radicular slab dezvoltat. Consumul cel mai
ridicat de apă este în perioada îngroşării intense a rădăcinii (iulie - august). în
timpul acumulării zahărului, timpul umed şi răcoros este nefavorabil, deoarece
reduce fotosinteza.
Cerinţe faţă de lumină. Sfecla de zahăr este o plantă de zi lungă, lumina
influenţând fotosinteza şi producţia de zahăr, deoarece acumularea zahărului are
loc numai în timpul zilei.
Cerinţele faţă de sol. Pentru că sfecla are un consum mare de substanţe
nutritive, pretinde soluri profunde, cu textură mijlocie, bogate în humus, bine
structurate şi aerate, soluri plane sau cu expoziţie sudică.
Sunt contraindicate solurile nisipoase, sărace, pietroase sau cu exces de
umiditate, cele cu aeraţie redusă.
Sfecla pretinde soluri cu pH cuprins între 6,5 - 8,0.
Cele mai potrivite soluri sunt cernoziomurile, aluviunile, solurile brune şi
brun-roşcate.
16.2.6. Zone ecologice
În România sunt două zone mari de favorabilitate, zona foarte favorabilă
ce cuprinde Câmpia de Vest, Câmpia Transilvaniei, Depresiunea Jijiei şi Lunca
Siretului iar celeilalte zone favorabile îi corespunde Câmpia Dunării şi a
Dobrogei, Câmpia din Centrul şi Sudul Moldovei.
16.2.7. Tehnologia de cultivare
16.2.7.1. Rotaţia
Sfecla este sensibilă la atacul de boli şi dăunători din care cauză nu poate
reveni pe acelaşi teren după 6- 8 ani şi după cel puţin 4 ani pe terenurile
neinfestate cu nematozi.
Premergătoare bune sunt cerealele păioase (mai cu seamă grâul de
toamnă), leguminoasele anuale, cartoful, într-un cuvânt plantele care se recoltează
timpuriu, deoarece rămâne timp pentru efectuarea lucrărilor solului şi a fertilizării,
asigurându-se acumularea apei în sol şi combaterea buruienilor.
Nu se recomandă cultivarea sfeclei după porumbul erbicidat cu triazine,
după ovăz şi crucifere din cauza dăunătorilor comuni (nematozi), după cânepă şi
iarbă de Sudan.
98
Sfecla pentru zahăr este o bună premergătoare pentru grâu, orz, porumb şi
alte culturi care nu au dăunători comuni.
16.2.7. Fertilizarea
Sfecla este o mare consumatoare de elemente nutritive. Consumul de
elemente nutritive începe de la răsărire şi are trei perioade critice:
- la formarea perechii 2 şi 3 de frunze;
- la începutul tuberizării rădăcinii (mijlocul lunii iunie);
- în timpul tuberizării intense şi acumulării maxime a zahărului;
Azotul are rol în creşterea plantei, sinteza substanţelor proteice,
influenţează procesele fiziologice şi formarea recoltei.
Excesul de azot reduce acumularea zahărului în formarea creşterii
vegetative, determină creşterea conţinutului de azot vătămător.
Carenţa reduce suprafaţa foliară, frunzele sunt mici, îngălbenite.
Fosforul influenţează pozitiv creşterea şi dezvoltarea sistemului radicular
şi sinteza zahărului.
Excesul de fosfor grăbeşte maturizarea ducând la scăderea producţiei, iar
carenţa stagnează creşterea după răsărire, împiedică dezvoltarea frunzelor.
Potasiul influenţează favorabil sinteza glucidelor, rezistenţa plantei la boli
şi secetă.
Excesul duce la creşterea frunzelor în detrimentul rădăcinilor în timp ce
carenţa reduce numărul de frunze, provoacă necrozarea lor.
Dintre microelemente sfecla este foarte sensibilă la carenţa solurilor în
bor, zinc, magneziu etc. Carenţa borului determină uscarea frunzelor, produce
“putrezirea inimii” sfeclei, scade masa de rădăcini şi procentul de zahăr.
Prevenirea acestor neajunsuri se realizează prin aplicarea odată cu îngrăşămintele
chimice, a unei cantităţi de 10- 15 kg acid boric.
Cantităţile de îngrăşăminte chimice se stabilesc în funcţie de producţiile
realizate şi de gradul de asigurare a solului cu NPK.
Pentru producţii ce variază între 30 şi 80 t/ha, dozele de azot calculate în
substanţă activă variază, între 60 şi 270 kg/ha, fosforul între 60 şi 190 kg/ha, iar
cele de potasiu, între 40 şi 170 kg/ha.
Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu se face toamna sau vara sub
arătură iar cele cu azot, primăvara la pregătirea patului germinativ 2/3 din doză şi
restul de 1/3 se încorporează după răsărire.
99
Gunoiul de grajd dă bune rezultate, dozele economice sunt de 20- 30 t/ha,
aplicat sub arătură.
16.2.7.3. Lucrările solului
Această plantă necesită un sol afânat pe o mare adâncime şi cu rezerve
corespunzătoare de apă şi elemente nutritive.
După premergătoarele timpurii se fac 1- 2 discuiri la adâncimea de 10-
12 cm sau dezmiriştirea (16- 18 cm) pentru încorporarea resturilor vegetale.
Toamna se execută arătura la 28- 30 cm + 10 cm, cu subsolaj, cu plugul în agregat
cu grapa stelată.
După premergătoarele târzii se execută o discuire pentru mărunţirea
resturilor vegetale, urmată de arătura la 28- 30 cm + 10 cm adâncime, cu plugul în
agregat cu grapa stelată.
Nivelarea terenului trebuie făcută încă din toamnă, pentru o mai bună
uniformizare a umidităţii şi zvântării solului primăvara, permiţând executarea mai
timpurie a pregătirii patului germinativ.
Primăvara patul germinativ se pregăteşte cu combinatorul care asigură
afânarea şi mărunţirea terenului la 3 - 5 cm, pe adâncimea de încorporare a
seminţelor. Nu se recomandă utilizarea grapelor cu discuri pentru că mobilizează
solul la adâncimi mari 10 - 12 cm, determinând şi pierderea apei din sol.
16.2.7.4. Sămânţa şi semănatul
Sămânţa utilizată la noi în ţară este de regulă plurigermă (dă naştere la
mai multe plante), de aceea este supusă operaţiei de segmentare. Sămânţa trebuie
să aibă puritatea minimă de 96%, germinaţia 85%, să fie sănătoasă. Pentru
prevenirea bolilor se recomandă tratarea seminţelor cu Tiradin în doză de 8 kg/t,
iar pentru prevenirea atacului de dăunători tratarea se face cu Furadan 28 l/t, sau
Promet 25 l/t.
Epoca de semănat. Pentru a beneficia de umiditatea din sol, sfecla de
zahăr se seamănă primăvara timpuriu, după zvântarea solului, când temperatura în
sol la 5- 6 cm este de 4- 5oC şi vremea spre încălzire. Calendaristic în Câmpia de
Sud şi din Vest, semănatul se realizează între 10- 30 martie, iar în restul zonelor
între 1 şi 15 aprilie.
Semănatul mai devreme poate expune plantele la îngheţurile târzii de
primăvară, până în faza de 2- 3 frunze, temperaturile de -2oC distrug plantele.
100
Întârzierea semănatului, care coincide cu perioada în care scade umiditatea
solului, determină o răsărire neuniformă şi o sensibilitate crescută la boli.
Desimea plantelor pentru condiţiile ţării noastre, care asigură producţii
mari, este de 100- 110.000 plante/ha (neirigat) şi 110- 120.000 plante/ha (irigat).
Distanţele de semănat sunt stabilite în funcţie de tehnologiile aplicate.
Când recoltatul se face mecanizat, semănatul, se face în rânduri la distanţe de 45
cm, cu SPC-9 sau SPC-12, iar dacă recoltatul este semi-mecanizat se face în benzi
formate din 3 rânduri la 45 cm şi două benzi de 60 cm.
Cantitatea de sămânţă variază după schema de semănat, distanţa dintre
glomerule pe rând (8- 12 cm), adică 5- 8 kg/ha la soiurile monogerme şi 8- 12,5
kg/ha la soiurile plurigerme.
Adâncimea de semănat este de 2- 3 cm pe solurile mai grele şi reci şi 3- 4
cm pe solurile mai uşoare; sămânţa monogermă se seamănă la 2- 3 cm.
16.2.7.4. Lucrările de îngrijire
Obiectivele urmărite sunt menţinerea solului curat de buruieni şi afânat,
realizarea densităţii optime, combaterea bolilor şi a dăunătorilor.
Prăşitul. La începutul vegetaţiei deoarece plantele au un ritm de creştere
mai lent decât buruienile există riscul îmburuienirii culturii, aşa încât prima
praşilă se execută după 8 - 10 zile de la semănat, înainte de răsărire. După răsărire
îndată ce rândurile se observă bine se mai execută o praşilă mecanică, iar la
intervale de 10 - 14 zile se execută celelalte praşile.
Pe rând se execută 2- 3 praşile manual.
Răritul este lucrarea prin care se realizează densitatea plantelor, este o
lucrare manuală, se face când plantele au 2- 4 frunze adevărate, distanţa dintre
plante pe rând este de 18- 22 cm.
Combaterea chimică a buruienilor se realizează prin aplicarea înainte de
semănat a erbicidelor Dual (2- 3 l/ha), Olticarb sau Ro-Net în doze de 6- 8 kg/ha
şi încorporarea lor în sol. După răsărirea sfeclei când buruienile au 2- 3 frunzuliţe
se poate folosi Betanal în doză de 6- 8 kg/ha.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cele mai frecvente boli la culturile de
sfeclă sunt: cercosporioza, putrezirea plantulelor, putregaiul vârfului rădăcinii,
putregaiul inimii, mana.
Cercosporioza este însă cea mai păgubitoare şi mai frecventă boală în anii
ploioşi. Combaterea se face prin tratarea seminţelor înainte de semănat şi prin 2- 3
101
tratamente în cursul vegetaţiei, la intervale de 3 săptămâni. La primul tratament se
foloseşte Brestan în doză de 500 g/ha, iar al doilea se face cu Topsin, 300 g/ha.
Dintre dăunătorii sfeclei mai răspândiţi sunt gărgăriţa, răţişoara şi puricii,
combaterea în câmp se face cu Lindatox 3 l/ha sau Decis 0,5 l/ha.
16.2.7.5. Recoltarea
Epoca de recoltare este atunci când sfecla a ajuns la maturitate, rădăcinile
au atins greutatea maximă şi au conţinutul cel mai ridicat în zahăr. Calendaristic,
în jurul datei de 15- 20 septembrie în sudul ţării şi 1- 5 octombrie în partea de
nord, se realizează maturitatea.
Recoltarea se poate realiza manual, semi-mecanizat sau mecanizat. în
condiţiile respectării tehnologiei de cultură se pot realiza producţii de peste 50
t/ha. De pe un hectar rămâne şi o cantitate de 25- 30 t colete şi frunze.