16.1. CARTOFUL
16.1.1. Importanţă. Răspândire
Cartoful este o plantă cu utilizări variate, în alimentaţia omului, a
animalelor şi în diferite industrii.
În alimentaţia omului tuberculii se folosesc sub diverse forme,
reprezentând “a doua pâine”, consumul pe glob este cuprins între 80 şi 150 kg pe
cap de locuitor. Ca furaj se foloseşte mai ales în alimentaţia porcilor, dar şi la alte
specii. Cartoful este o valoroasă materie primă pentru industria alcoolului,
amidonului, glucozei, etc.
Importanţa cartofului ca plantă de cultură constă în faptul că valorifică
bine terenurile uşoare, nisipo-lutoase, reuşeşte în zonele umede şi răcoroase şi
este bună premergătoare pentru multe culturi agricole
Tuberculii de cartof reprezintă partea consumabilă a plantei, care conţin
cca. 25% substanţă uscată şi 75% apă, sunt bogaţi în amidon (9- 26%) şi săraci în
substanţe proteice (2%), dar cu conţinut echilibrat în aminoacizi esenţiali.
Cartoful conţine aproape în toate organele plantei alcaloizi(solanina), care în doze
mari determină un gust amar şi deranjamente ale tubului digestiv. Concentraţia în
solanină creşte în tuberculii înverziţi, încolţiţi sau expuşi la soare.
Cartoful este originar din America de Sud (Peru şi Chile), de unde a fost
adus în Europa (1565), răspândindu-se foarte repede în cultură.
În Moldova cartoful a fost introdus în anul 1818, în Muntenia 1810, adus
de coloniştii din Transilvania.
După datele FAO în anul 2000 pe glob suprafaţa cultivată cu cartofi a fost
de 18,7 mil. ha cu o producţie medie de 16,3 t/ha.
În timp ce în patria de origine (America de Sud) suprafaţa ocupată cu
cartofi a fost de 1 mil. ha, în Europa aceasta a fost de 9,4 mil. ha iar în Asia de 5,3
mil. ha.
Suprafaţa cultivată cu cartofi în România în anul 2000 a fost de 278.000 ha
cu o producţie medie de 15,2 t/ha.
88
16.1.2. Sistematică
Cartoful face parte din familia Solonaceae, genul Solanum, care cuprinde
peste 500 de specii din care cea mai importantă este Solanum tuberosum.
Specia Solanum tuberosum cuprinde numeroase varietăţi, care se
deosebesc după culoarea florilor, a miezului şi a peridermului (coaja), iar după
perioada de vegetaţie, soiurile de cartof se împart în : timpurii (sub 95 zile),
semitimpurii (95 - 110 zile), semitârzii (110 - 130 zile), târzii (peste 130 zile).
16.1.3. Particularităţi morfologice
Cartoful este o plantă anuală, erbacee care se înmulţeşte prin tuberculi.
Rădăcina este fasciculată, care ajunge în sol până la 70 cm, iar lateral pe o
rază de 30- 50 cm, deci sistemul radicular este slab dezvoltat
Tulpina se dezvoltă din mugurii tuberculilor, este ierboasă, erectă sau
uşor arcuită, înaltă de 30- 100 cm şi groasă de 0,6- 1,2 cm. Are aspect de tufă
deoarece dintr-un tubercul apar 4- 8 tulpini. Tulpina subterană este rotundă, pe ea
se formează rădăcinile şi stolonii.
Stolonii (ramificaţii tulpinale) sunt în număr de 12- 15 la o plantă, având
lungimi de 10- 15 cm, prezintă noduri şi internoduri, se îngroaşă la partea
terminală sub forma unor mici noduli care ulterior se transformă în tuberculi.
Tuberculii sunt tulpini subterane metamorfozate. Pe suprafaţa lor prezintă
nişte proeminenţe (sprâncene) şi adâncituri (ochi) unde există trei muguri din
care, după germinare vor lua naştere tulpinile aeriene.
Frunzele sunt compuse, prezintă foliole de mărimi şi forme diferite.
Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip cimă, sunt de culoare albă,
violacee, roză, galbenă, albastră, sunt hermafrodite, polenizarea este autogamă.
Fructul este o bacă mică, sferică, de culoare verde, care conţine 150- 200
seminţe mici.
16.1.4. Particularităţi biologice
Cartoful este o plantă de cultură care se înmulţeşte pe cale vegetativă, prin
tuberculi, iar prin seminţe, în procesul de ameliorare.
Când sunt puşi în sol din tuberculi pornesc colţii, formând stoloni, iar la
suprafaţa solului, tulpinile aeriene.
Perioada de vegetaţie (75- 150 zile) este formată din următoarele faze de
vegetaţie:
89
- de la plantare la răsărire (15- 30 zile), cresc intens rădăcinile;
- de la răsărire la tuberizare (10- 35 zile), cresc rădăcinile, stolonii,
tulpinile şi frunzele;
- de la tuberizare la încetarea creşterii tufelor (25- 45 zile), cresc organele
aeriene şi foarte intens tuberculii;
- de la încetarea creşterii tufelor la ofilirea lor (20- 40 zile), tuberculii
cresc din ce în ce mai încet, are loc maturarea tuberculilor.
16.1.5. Cerinţe faţă de climă şi sol
Cartoful este destul de pretenţios faţă de climă şi sol, este o plantă adaptată
la un climat umed şi răcoros.
Cerinţe faţă de căldură. Temperatura minimă de încolţire este de 5- 6oC,
iar cea optimă de răsărire de 12- 15oC. Nu rezistă la temperaturi de 0o. Vrejii cresc
la temperaturi minime de 7oC, optime de 19- 21oC, iar maxime de 42oC.
Temperatura optimă pentru formarea şi creşterea tuberculilor este de 16-
18oC, ceea ce înseamnă că plantarea cartofului în zona de câmpie să se facă
devreme.
Recoltarea să se facă când sunt temperaturi de 12- 15oC, deoarece sub
aceste valori tuberculii sunt sensibili la vătămare.
Cerinţe faţă de umiditate. Cartoful pretinde soluri bine aprovizionate cu
apă, însă fără exces, deoarece limitează încolţirea, determină putrezirea
tuberculilor, reduce tuberizarea, creşterea şi calitatea tuberculilor, scade rezistenţa
la păstrare.
Lipsa apei din sol scade numărul de stoloni, determină degenerarea
cartofului.
Consumul maxim pentru apă este între îmbobocire şi maturitate, având
maximul în timpul înfloritului, iar perioada critică este în timpul creşterii tufei şi
tuberculilor.
Cerinţe faţă de lumină. Lumina este un factor care influenţează mult
creşterea şi dezvoltarea cartofului. Cartoful este o plantă de zi scurtă pentru
producerea de tuberculi, deoarece formarea tuberculilor pe stoloni se face în
condiţii de zi scurtă. Cerinţele faţă de lumină sunt influenţate de temperatură, la
16- 18oC formarea tuberculilor are loc la zi scurtă (12 ore), în schimb creşterea lor
se face în perioada zilelor lungi.
Cartoful dă cele mai mari producţii în condiţii de iluminare intensă.
90
Cerinţe faţă de sol. Datorită sistemului radicular puţin dezvoltat, cartoful
preferă soluri cu orizontul A adânc, structurat şi permeabil. Preferă soluri afânate,
aerate, cu textură nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă sau lutoasă, fertile, cu pH = 5- 6,5.
Solurile cu textură grea (argiloase) nu sunt indicate deoarece reduce şi
deformează creşterea tuberculilor, reduc tuberizarea.
16.1.6. Zone ecologice
Zona foarte favorabilă acestei culturi cuprinde depresiunile intra şi
extramontane, cu temperaturi care nu depăşesc vara 18oC, precipitaţii în perioada
de vegetaţie de peste 350 mm, cu soluri luto-nisipoase, lutoase, luto-argiloase. Se
cultivă soiuri semitimpurii, semitârzii şi târzii.
Zona favorabilă cuprinde dealurile şi podişurile din Oltenia, Muntenia şi
Moldova, parte din Transilvania.
Aici temperaturile din vară ating valori medii de 20 - 21oC iar
precipitaţiile sunt între 250 - 350 mm. Se cultivă soiuri semitârzii şi târzii.
Zona de câmpie şi coline joase este favorabilă pentru cartoful
extratimpuriu şi timpuriu.
16.1.7. Tehnologia de cultivare
16.1.7.1. Rotaţia
Cele mai bune premergătoare pentru cartof sunt leguminoasele perene
(trifoi, lucernă) şi anuale (pentru boabe şi furaj), urmate de cerealele păioase,
porumbul, floarea soarelui şi inul, acestea din urmă dacă nu au fost atacate de
putregaiul cenuşiu.
Plantele care se recoltează toamna (sfecla de zahăr sau furajeră) sunt mai
puţin indicate, deoarece nu se poate pregăti corespunzător terenul încă din
toamnă.
Sunt contraindicate alte plante solanacee (tutun, tomate, vinete, ardei)
datorită bolilor şi dăunătorilor comuni, cartoful nu se cultivă în monocultură.
16.1.7.2. Fertilizarea
Cartoful este o plantă care înregistrează un consum mare de elemente
nutritive.
Azotul influenţează favorabil producţia de tuberculi, fosforul are efect
favorabil asupra creşterii sistemului radicular, a numărului de tuberculi, iar
potasiul favorizează, sinteza substanţelor proteice, măreşte rezistenţa la boli.
91
Dozele de azot, fosfor şi potasiu se stabilesc după însuşirile solului şi
producţiile planificate.
Pe un sol mediu aprovizionat cu elemente nutritive şi la producţii între 25
şi 40 t/ha, se recomandă 120- 180 kg N/ha, 110- 160 kg P2O5/ha şi 70- 100 kg
K2O/ha. îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplică toamna sub arătură , iar cele
cu azot primăvara la pregătirea solului pentru plantare.
Ca îngrăşăminte organice se poate folosi gunoiul de grajd, îngrăşăminte
verzi şi turbă.
Rezultate bune se obţin prin administrarea a 30- 40 t/ha gunoi de grajd
foarte bine fermentat, aplicat la arătură.
16.1.7.3. Lucrările solului
Prin lucrările solului trebuie să se asigure condiţii optime de aerare şi
nutriţie pentru plantă.
Arătura este lucrarea de bază care trebuie executată diferenţiat în funcţie
de tipul de sol, planta premergătoare şi panta terenului.
Adâncimea este de 25- 30 cm, iar momentul de executare este la scurt timp
după recoltarea premergătoarei. Când solul este uscat arătura este înlocuită prin
lucrări cu grapa cu discuri (8- 12 cm) urmând ca lucrarea de bază să se execute
după căderea precipitaţiilor. Arătura trebuie să fie fără bulgări, deoarece aceştia
împiedică plantarea mecanizată, lucrările de întreţinere, recoltarea mecanizată.
Până la venirea iernii arătura se întreţine cu grapa cu discuri (combaterea
buruienilor şi nivelarea). încă din toamnă se face nivelarea terenului cu
nivelatorul, pentru zvântarea uniformă primăvara şi pregătirea pentru plantare mai
timpurie.
Lucrările solului primăvara se execută cu grapa cu discuri, cultivatorul sau
cu combinatorul, când terenul este bine zvântat.
Grapa cu discuri se foloseşte pe solurile uşoare, afânate, fără bulgări.
Cultivatorul echipat cu cuţite tip săgeată şi daltă, lucrează terenul la adâncimi de
14- 18 cm realizând o bună afânare şi mărunţire. Folosirea combinatorului
(vibracultor + grapă cu colţi + grapă rotativă) este mai indicată pentru pregătirea
unui pat germinativ corespunzător. La realizarea unui plantat mai timpuriu este
bine ca din toamnă să se facă şi bilonarea.
92
16.1.7.4. Materialul de plantat şi plantarea
Materialul de plantat. Cartoful este o plantă care se înmulţeşte vegetativ
prin tuberculi, de calitatea acestora depinzând viitoarea producţie.
Tuberculii degeneraţi dau naştere la plante slab productive, motiv pentru
care se vor folosi tuberculii cu valoare biologică ridicată, care se obţin numai în
ferme specializate de producere a materialului de sămânţă.
Înainte de plantare tuberculii sunt sortaţi după mărime (40- 70 g), aceştia
trebuie să fie sănătoşi, cei bolnavi se îndepărtează. Urmează tratarea cu formalină
0,5%, timp de 5 minute.
Pentru soiurile timpurii, tuberculii pot fi puşi la încolţire, deoarece prin
această operaţie se pot înlătura tuberculii bolnavi, plantatul se poate face mai
timpuriu (rădăcinile cresc şi la 4- 5oC), se realizează şi economie la materialul de
plantat, prin secţionarea unui tubercul în porţiuni cu câte 3- 4 colţi bine formaţi.
Epoca de plantare se stabileşte în funcţie de condiţiile pedoclimatice şi de
biologia plantei.
Momentul plantatului este atunci când solul s-a zvântat până la sub
adâncimea de plantare cu 3- 4 cm. La plantatul prea timpuriu există riscul
îngheţării primilor lăstari, care sunt sensibili la -1, -2oC, iar când se menţin
temperaturi de 4- 5oC mai mult timp pe solurile grele şi umede, tuberculii şi colţii
sunt atacaţi de ciuperci şi pier.
Întârzierea plantatului este la fel de păgubitoare, tuberculii nu încolţesc,
solul fiind mai sărac în apă.
Calendaristic plantatul se face în zona foarte favorabilă între 15 - 30
aprilie, în zona favorabilă între 5 - 10 aprilie, iar în zona de câmpie între 20 - 30
martie.
Plantarea este complet mecanizată sau semi-mecanizată. Plantarea
mecanizată se efectuează cu maşina de plantat 4SA-75 sau 6SAD-75 care
deschide rigole, plantează tuberculii în rigole şi le acoperă.
Distanţa între rânduri este de 70 cm, între tuberculi 19- 27 cm, iar
adâncimea de plantare este de 6- 12 cm în funcţie de desimea la plantare.
Desimea la plantare este cuprinsă între 45 şi 70.000 cuiburi/ha în funcţie
de sol, scopul culturii şi caracteristicile materialului de plantat.
Cantitatea de tuberculi plantaţi la hectar variază în funcţie de densitate şi
este de 3000- 4800 kg/ha.
93
16.1.7.5. Lucrările de îngrijire
Combaterea buruienilor şi menţinerea solului afânat sunt principalele
lucrări care trebuiesc executate, deoarece cartoful este foarte sensibil la lipsa
aerului din sol, precum şi la îmburuienare.
Tasarea solului depreciază forma şi calitatea tuberculilor, iar concurenţa
buruienilor la apă şi substanţele nutritive din sol, reduce producţia.
Principalele lucrări sunt rebilonatul şi prăşitul, care se execută cu
cultivatorul echipat cu piese tip rariţă. Până la răsărire se fac 1- 2 rebilonări prin
care se distruge crusta, buruienile şi se refac biloanele. După răsărire se execută 1-
2 praşile mecanice între rânduri, urmate de 2- 3 rebilonări, când plantatul s-a făcut
în teren plan. Dacă plantatul s-a făcut pe biloane, se execută numai lucrări de
refacere a biloanelor.
Buruienile pot fi combătute şi pe cale chimică, cele mai folosite erbicide
sunt Gesagrad şi Cosatrin care se aplică după rebilonare sau plantare în doză de 2-
6 l/ha, sau 3,5- 8 kg/ha Lasso asociat cu Gesagrad aplicat la 10 zile după plantare.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Dintre bolile mai frecvent semnalate
sunt mana, putregaiul, râia neagră. Combaterea se face prin 4- 6 tratamente cu
Turdacupral 2 kg/ha, Dithane 2 kg/ha, Ridomil 2,5 kg/ha, Brestan 0,5 kg/ha.
Împotriva gândacului de Colorado se vor folosi Decis 0,3 kg/ha, sau Padan
1- 1,2 kg/ha, efectuându-se 2- 4 tratamente.
16.1.7.6. Recoltarea
Epoca de recoltarea este în funcţie de soi dar şi de scopul culturii.
Cartofii extratimpurii se recoltează în perioada 15 mai - 15 iunie, când
tuberculii au 35 g, soiurile timpurii se recoltează din iulie până în septembrie, iar
cele de toamnă în septembrie şi octombrie.
Recoltarea trebuie făcută pe timp frumos la temperaturi mai mari de 6-
7oC, când solul este reavăn şi nu aderă la tuberculi, iar vrejii s-au uscat în procent
de 2/3. Recoltarea se poate face mecanizat cu combine CRC - 2, sau semimecanizat
cu plugul (sapa), iar strânsul se face manual.
Producţiile obţinute sunt de peste 30 t/ha la soiurile de toamnă.
94
16.2. SFECLA PENTRU ZAHĂR
16.2.1. Importanţă. Răspândire
Sfecla este cultivată pentru rădăcinile sale, utilizate drept materie primă
pentru industria zahărului.
Sfecla pentru zahăr este o cultură intensivă, rentabilă, deoarece de pe un
hectar se pot realiza producţii de peste 40 t rădăcini şi cantităţi însemnate de
colete şi frunze care se folosesc în hrănirea vacilor de lapte. în urma prelucrării
sfeclei se obţine zahărul alimentar, rămân însă şi reziduuri (tăieţei, melasă) care
sunt folosite pentru alimentaţia animalelor precum şi un nămol bogat în Ca şi Mg,
folosit drept amendament pentru solurile acide.
Sfecla se mai foloseşte şi pentru obţinerea alcoolului.
Este o plantă premergătoare pentru multe plante de cultură deoarece
terenul rămâne structurat şi curat de buruieni.
Rădăcina conţine 25% substanţă uscată şi 75% apă. Substanţa uscată este
reprezentată prin zaharoză 17,5% şi substanţe nezaharoase 7,5%. Conţinutul în
zaharuri oscilează în funcţie de tipul sfeclei între 14- 23% raportat la masa
rădăcinii.
Răspândire. Sfecla este originară din India şi Pakistan. Cel care a extras
pentru prima dată zahărul din sfeclă a fost chimistul german Marggraf (1747),
descoperirea nu a făcut senzaţii la vremea respectivă pentru că, pe de o parte
zahărul în sfeclă era scăzut (1,5- 2%), iar pe de altă parte cel extras din trestie era
mai uşor de procurat. Treptat însă cultura sfeclei se extinde odată cu crearea
soiurilor ameliorate şi după perfecţionarea tehnologiilor de extragere a zahărului.
Prima fabrică de zahăr în Europa a fost construită în 1802 în Silezia, iar după
1840 începe dezvoltarea industriei zahărului.
În România primele culturi de sfeclă s-au înfiinţat în 1863, dar în scop
industrial s-a cultivat după 1870, primele fabrici de zahăr au fost construite în
1875 (Sascut), şi 1876 (Chitila).
Pe glob această cultură ocupă o suprafaţă de cca. 9 mil ha, iar producţia
medie mondială se situează în jur de 34 t/ha.
În ţara noastră în ultimul deceniu suprafaţa s-a diminuat mult de la peste
275.000 ha (1985) la 128.800 ha în 1997 iar producţia a oscilat între 16 şi 21 t/ha.
95
16.2.2. Sistematică
Sfecla face parte din familia Chenopodiaceae, genul Beta, în cultură se
găseşte numai specia Beta vulgaris, care cuprinde 4 varietăţi: Beta vulgaris
var.Saccharifera (pentru zahăr), Beta vulgaris var.Crassa (pentru furaj), Beta
vulgaris var. Cruenta şi Beta vulgaris Cycla (forme legumicole).
Soiurile pentru zahăr sunt grupate în 4 tipuri după greutatea corpului
sfeclei şi procentul de zahăr : tipul E (sub 18% zahăr, rădăcină mare), tipul N
(etalon, rădăcini mai mici, 18,5% zahăr), tipul Z (rădăcini conice, zahăr cu 0,8-
1,6% mai mult ca la tipul N), tipul ZZ (rădăcini conice - alungite, foarte bogate în
zahăr).
Soiurile de sfeclă cultivată la noi în ţară aparţin celor două forme:
plurigerme (glomerule cu mai multe fructe), şi monogerme (glomerule cu un
singur fruct, respectiv cu o singură sămânţă).
16.2.3. Particularităţi morfologice
Corpul sfeclei care se numeşte convenţional “rădăcină” are o greutate
medie de 500 g şi este format din :
- epicotil (cap, colet), creşte la suprafaţa solului, pe el se formează în
primul an rozeta de frunze, iar în anul doi tulpinile florale;
- hipocotil - situat între epicotil şi rădăcina propriu-zisă adică locul de
inserţie a radiculelor;
- rădăcina propriu-zisă - zona dintre hipocotil şi coadă. De-a lungul
rădăcinii se observă două şănţuleţe din care pornesc rădăcinile laterale subţiri,
care pătrund în sol până la 150- 200 cm;
- coada - zona unde diametrul scade sub 1 cm.
Frunzele. Primele frunze după răsărire sunt cotiledoanele care asigură
nutriţia plantei 10- 20 zile, până la apariţia primei perechi de frunze adevărate (8-
10 zile de la răsărire). Celelalte frunze (40- 80) apar la un interval de 2- 3 zile, se
formează din colet, sunt dispuse în spirală având punctul de regenerare în centrul
coletului. Ritmul de creştere este susţinut până spre mijlocul lunii august.
Florile sunt sesile, hermafrodite, solitare (formele monogerme) sau
grupate câte 2- 5 într-o inflorescenţă. Înflorirea este eşalonată timp de 3- 5
săptămâni, polenizarea este alogamă.
96
Fructul şi sămânţa. Fructul este o nuculă rotundă (forme monogerme) sau
fruct compus denumit glomerul (forme plurigerme). Sămânţa este elipsoidală cu
embrionul sub formă de seceră.
16.2.4. Particularităţi biologice
Sfecla de zahăr este o plantă bienală, în anul întâi formează rădăcina şi
rozeta de frunze, iar în anul al doilea tulpinile florifere şi fructele. Perioada de
vegetaţie este de 167- 210 zile împărţită în 4 faze de vegetaţie:
- de la semănat la răsărit - glomerulele germinează în 12- 15 zile, după ce
s-au îmbibat cu apă, 120- 150% din greutatea lor, la temperaturi de 7- 10oC;
- de la răsărit la începutul îngroşării rădăcinii, durează 60- 70 zile
(începutul lunii iunie). Se formează rozeta de frunze, rădăcina creşte în lungime,
ajunge la 100 cm în sol;
- îngroşare a rădăcinii - are loc creşterea intensă a rădăcinii, la sfârşitul
lunii august aceasta atinge greutatea medie de 500 g, durează 60- 70 zile, creşte
ritmul de depunere a zahărului;
- acumularea intensă a zahărului - începe la sfârşitul lunii august şi
continuă până la 15- 20 septembrie, pe o durată de 35- 50 zile.
Scade ritmul de creştere a rădăcinii, aparatul foliar se reduce treptat.
16.2.5. Cerinţe faţă de climă şi sol
Sfecla este o plantă formată în climat temperat cu veri calde dar suficient
de umede.
Cerinţe faţă de căldură. Glomerulele germinează când în sol sunt 6- 8oC
dar şi când sunt numai 3- 4oC în acest caz însă durata de răsărire este lungă, 20-
30 zile.
După răsărire, în faza de cotiledoane, plantula este sensibilă la -2oC, -4oC,
dar în faza de 6- 10 perechi de frunze plantele pot să reziste până la -8oC pentru o
perioadă scurtă de timp. în toamnă planta poate vegeta până când temperatura
scade la 5- 6oC, temperatură care favorizează depunerea zahărului. Rădăcinile
scoase din sol nu rezistă la -1oC.
Cerinţe faţă de umiditate. Faptul că are o perioadă lungă de vegetaţie prin
care valorifică ploile de vară - toamnă şi înrădăcinare puternică, asigură sfeclei o
rezistenţă mai bună la secetă.
97
În primele 6- 8 săptămâni de la semănat cerinţele sunt destul de ridicate,
suportă greu seceta, datorită sistemului radicular slab dezvoltat. Consumul cel mai
ridicat de apă este în perioada îngroşării intense a rădăcinii (iulie - august). în
timpul acumulării zahărului, timpul umed şi răcoros este nefavorabil, deoarece
reduce fotosinteza.
Cerinţe faţă de lumină. Sfecla de zahăr este o plantă de zi lungă, lumina
influenţând fotosinteza şi producţia de zahăr, deoarece acumularea zahărului are
loc numai în timpul zilei.
Cerinţele faţă de sol. Pentru că sfecla are un consum mare de substanţe
nutritive, pretinde soluri profunde, cu textură mijlocie, bogate în humus, bine
structurate şi aerate, soluri plane sau cu expoziţie sudică.
Sunt contraindicate solurile nisipoase, sărace, pietroase sau cu exces de
umiditate, cele cu aeraţie redusă.
Sfecla pretinde soluri cu pH cuprins între 6,5 - 8,0.
Cele mai potrivite soluri sunt cernoziomurile, aluviunile, solurile brune şi
brun-roşcate.
16.2.6. Zone ecologice
În România sunt două zone mari de favorabilitate, zona foarte favorabilă
ce cuprinde Câmpia de Vest, Câmpia Transilvaniei, Depresiunea Jijiei şi Lunca
Siretului iar celeilalte zone favorabile îi corespunde Câmpia Dunării şi a
Dobrogei, Câmpia din Centrul şi Sudul Moldovei.
16.2.7. Tehnologia de cultivare
16.2.7.1. Rotaţia
Sfecla este sensibilă la atacul de boli şi dăunători din care cauză nu poate
reveni pe acelaşi teren după 6- 8 ani şi după cel puţin 4 ani pe terenurile
neinfestate cu nematozi.
Premergătoare bune sunt cerealele păioase (mai cu seamă grâul de
toamnă), leguminoasele anuale, cartoful, într-un cuvânt plantele care se recoltează
timpuriu, deoarece rămâne timp pentru efectuarea lucrărilor solului şi a fertilizării,
asigurându-se acumularea apei în sol şi combaterea buruienilor.
Nu se recomandă cultivarea sfeclei după porumbul erbicidat cu triazine,
după ovăz şi crucifere din cauza dăunătorilor comuni (nematozi), după cânepă şi
iarbă de Sudan.
98
Sfecla pentru zahăr este o bună premergătoare pentru grâu, orz, porumb şi
alte culturi care nu au dăunători comuni.
16.2.7. Fertilizarea
Sfecla este o mare consumatoare de elemente nutritive. Consumul de
elemente nutritive începe de la răsărire şi are trei perioade critice:
- la formarea perechii 2 şi 3 de frunze;
- la începutul tuberizării rădăcinii (mijlocul lunii iunie);
- în timpul tuberizării intense şi acumulării maxime a zahărului;
Azotul are rol în creşterea plantei, sinteza substanţelor proteice,
influenţează procesele fiziologice şi formarea recoltei.
Excesul de azot reduce acumularea zahărului în formarea creşterii
vegetative, determină creşterea conţinutului de azot vătămător.
Carenţa reduce suprafaţa foliară, frunzele sunt mici, îngălbenite.
Fosforul influenţează pozitiv creşterea şi dezvoltarea sistemului radicular
şi sinteza zahărului.
Excesul de fosfor grăbeşte maturizarea ducând la scăderea producţiei, iar
carenţa stagnează creşterea după răsărire, împiedică dezvoltarea frunzelor.
Potasiul influenţează favorabil sinteza glucidelor, rezistenţa plantei la boli
şi secetă.
Excesul duce la creşterea frunzelor în detrimentul rădăcinilor în timp ce
carenţa reduce numărul de frunze, provoacă necrozarea lor.
Dintre microelemente sfecla este foarte sensibilă la carenţa solurilor în
bor, zinc, magneziu etc. Carenţa borului determină uscarea frunzelor, produce
“putrezirea inimii” sfeclei, scade masa de rădăcini şi procentul de zahăr.
Prevenirea acestor neajunsuri se realizează prin aplicarea odată cu îngrăşămintele
chimice, a unei cantităţi de 10- 15 kg acid boric.
Cantităţile de îngrăşăminte chimice se stabilesc în funcţie de producţiile
realizate şi de gradul de asigurare a solului cu NPK.
Pentru producţii ce variază între 30 şi 80 t/ha, dozele de azot calculate în
substanţă activă variază, între 60 şi 270 kg/ha, fosforul între 60 şi 190 kg/ha, iar
cele de potasiu, între 40 şi 170 kg/ha.
Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu se face toamna sau vara sub
arătură iar cele cu azot, primăvara la pregătirea patului germinativ 2/3 din doză şi
restul de 1/3 se încorporează după răsărire.
99
Gunoiul de grajd dă bune rezultate, dozele economice sunt de 20- 30 t/ha,
aplicat sub arătură.
16.2.7.3. Lucrările solului
Această plantă necesită un sol afânat pe o mare adâncime şi cu rezerve
corespunzătoare de apă şi elemente nutritive.
După premergătoarele timpurii se fac 1- 2 discuiri la adâncimea de 10-
12 cm sau dezmiriştirea (16- 18 cm) pentru încorporarea resturilor vegetale.
Toamna se execută arătura la 28- 30 cm + 10 cm, cu subsolaj, cu plugul în agregat
cu grapa stelată.
După premergătoarele târzii se execută o discuire pentru mărunţirea
resturilor vegetale, urmată de arătura la 28- 30 cm + 10 cm adâncime, cu plugul în
agregat cu grapa stelată.
Nivelarea terenului trebuie făcută încă din toamnă, pentru o mai bună
uniformizare a umidităţii şi zvântării solului primăvara, permiţând executarea mai
timpurie a pregătirii patului germinativ.
Primăvara patul germinativ se pregăteşte cu combinatorul care asigură
afânarea şi mărunţirea terenului la 3 - 5 cm, pe adâncimea de încorporare a
seminţelor. Nu se recomandă utilizarea grapelor cu discuri pentru că mobilizează
solul la adâncimi mari 10 - 12 cm, determinând şi pierderea apei din sol.
16.2.7.4. Sămânţa şi semănatul
Sămânţa utilizată la noi în ţară este de regulă plurigermă (dă naştere la
mai multe plante), de aceea este supusă operaţiei de segmentare. Sămânţa trebuie
să aibă puritatea minimă de 96%, germinaţia 85%, să fie sănătoasă. Pentru
prevenirea bolilor se recomandă tratarea seminţelor cu Tiradin în doză de 8 kg/t,
iar pentru prevenirea atacului de dăunători tratarea se face cu Furadan 28 l/t, sau
Promet 25 l/t.
Epoca de semănat. Pentru a beneficia de umiditatea din sol, sfecla de
zahăr se seamănă primăvara timpuriu, după zvântarea solului, când temperatura în
sol la 5- 6 cm este de 4- 5oC şi vremea spre încălzire. Calendaristic în Câmpia de
Sud şi din Vest, semănatul se realizează între 10- 30 martie, iar în restul zonelor
între 1 şi 15 aprilie.
Semănatul mai devreme poate expune plantele la îngheţurile târzii de
primăvară, până în faza de 2- 3 frunze, temperaturile de -2oC distrug plantele.
100
Întârzierea semănatului, care coincide cu perioada în care scade umiditatea
solului, determină o răsărire neuniformă şi o sensibilitate crescută la boli.
Desimea plantelor pentru condiţiile ţării noastre, care asigură producţii
mari, este de 100- 110.000 plante/ha (neirigat) şi 110- 120.000 plante/ha (irigat).
Distanţele de semănat sunt stabilite în funcţie de tehnologiile aplicate.
Când recoltatul se face mecanizat, semănatul, se face în rânduri la distanţe de 45
cm, cu SPC-9 sau SPC-12, iar dacă recoltatul este semi-mecanizat se face în benzi
formate din 3 rânduri la 45 cm şi două benzi de 60 cm.
Cantitatea de sămânţă variază după schema de semănat, distanţa dintre
glomerule pe rând (8- 12 cm), adică 5- 8 kg/ha la soiurile monogerme şi 8- 12,5
kg/ha la soiurile plurigerme.
Adâncimea de semănat este de 2- 3 cm pe solurile mai grele şi reci şi 3- 4
cm pe solurile mai uşoare; sămânţa monogermă se seamănă la 2- 3 cm.
16.2.7.4. Lucrările de îngrijire
Obiectivele urmărite sunt menţinerea solului curat de buruieni şi afânat,
realizarea densităţii optime, combaterea bolilor şi a dăunătorilor.
Prăşitul. La începutul vegetaţiei deoarece plantele au un ritm de creştere
mai lent decât buruienile există riscul îmburuienirii culturii, aşa încât prima
praşilă se execută după 8 - 10 zile de la semănat, înainte de răsărire. După răsărire
îndată ce rândurile se observă bine se mai execută o praşilă mecanică, iar la
intervale de 10 - 14 zile se execută celelalte praşile.
Pe rând se execută 2- 3 praşile manual.
Răritul este lucrarea prin care se realizează densitatea plantelor, este o
lucrare manuală, se face când plantele au 2- 4 frunze adevărate, distanţa dintre
plante pe rând este de 18- 22 cm.
Combaterea chimică a buruienilor se realizează prin aplicarea înainte de
semănat a erbicidelor Dual (2- 3 l/ha), Olticarb sau Ro-Net în doze de 6- 8 kg/ha
şi încorporarea lor în sol. După răsărirea sfeclei când buruienile au 2- 3 frunzuliţe
se poate folosi Betanal în doză de 6- 8 kg/ha.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cele mai frecvente boli la culturile de
sfeclă sunt: cercosporioza, putrezirea plantulelor, putregaiul vârfului rădăcinii,
putregaiul inimii, mana.
Cercosporioza este însă cea mai păgubitoare şi mai frecventă boală în anii
ploioşi. Combaterea se face prin tratarea seminţelor înainte de semănat şi prin 2- 3
101
tratamente în cursul vegetaţiei, la intervale de 3 săptămâni. La primul tratament se
foloseşte Brestan în doză de 500 g/ha, iar al doilea se face cu Topsin, 300 g/ha.
Dintre dăunătorii sfeclei mai răspândiţi sunt gărgăriţa, răţişoara şi puricii,
combaterea în câmp se face cu Lindatox 3 l/ha sau Decis 0,5 l/ha.
16.2.7.5. Recoltarea
Epoca de recoltare este atunci când sfecla a ajuns la maturitate, rădăcinile
au atins greutatea maximă şi au conţinutul cel mai ridicat în zahăr. Calendaristic,
în jurul datei de 15- 20 septembrie în sudul ţării şi 1- 5 octombrie în partea de
nord, se realizează maturitatea.
Recoltarea se poate realiza manual, semi-mecanizat sau mecanizat. în
condiţiile respectării tehnologiei de cultură se pot realiza producţii de peste 50
t/ha. De pe un hectar rămâne şi o cantitate de 25- 30 t colete şi frunze.
luni, 10 iunie 2013
PLANTE OLEAGINOASE
face parte din grupa plantelor oleaginoase, fiind cea mai
importantă cultură pentru condiţiile ţării noastre.
Floarea soarelui se cultivă pentru fructele sale bogate în uleiuri vegetale,
care au bune calităţi alimentare, datorită conţinutului ridicat în acizi graşi
nesaturaţi.
Sămânţa sau miezul conţine între 58- 68%, ulei 20- 25% proteină brută,
3- 3,5% substanţe minerale.
După extragerea uleiului rămân turtele sau şroturile care sunt foarte
bogate în proteină (45- 55%), motiv pentru care sunt utilizate în alimentaţia
animalelor.
Calatidiile pot fi întrebuinţate în alimentaţia ovinelor, reprezentând un
furaj grosier destul de valoros.
Întreaga plantă se poate cultiva pentru masă verde sau siloz. Este şi o
bună plantă meliferă, obţinându-se o cantitate de 30- 50 kg miere /ha.
Din punct de vedere agricol, floarea soarelui este o plantă care eliberează
terenul devreme, acesta se poate pregăti în condiţii bune pentru grâul de toamnă.
Floarea soarelui este originară din partea vestică a Americii de Nord, în
Europa fiind adusă mai întâi în Spania (sec. XVI), în Rusia este semnalată la
începutul sec. XIX, iar la noi în ţară în cultură pură, floarea soarelui este
semnalată în Moldova (mijlocul sec. XIX).
În anul 1999 pe glob floarea soarelui s-a cultivat pe o suprafaţă de 21,8
mil. ha cu o producţie medie de 1190 kg/ha. Ţări mari cultivatoare de floarea
soarelui sunt : SUA, Argentina, India, China, Spania, Rusia, Ucraina.
În România în 1999, floarea soarelui a ocupat o suprafaţă de 1 mil. ha cu o
producţie medie de cca. 1100 kg/ha.
82
15.1.2. Sistematică
Floarea soarelui face parte din familia Compositae, genul Helianthus
(helios = soare, anthos = floare) cu mai multe specii din care importantă pentru
cultură este Helianthuus annuus. Din această specie în condiţiile ţării noastre se
cultivă hibrizi simpli cu perioade de vegetaţie între 119- 122 zile (semitimpurii) şi
123- 130 zile (semitardivi), precum şi soiul Record.
15.1.3. Particularităţi morfologice
Floarea soarelui este o plantă anuală, erbacee.
Rădăcina este viguroasă, pivotantă ajunge până la 2 m în sol, iar lateral pe
o rază de 70 cm.
Tulpina este erectă, înaltă, groasă, cilindrică sau striată, acoperită cu
perişori, iar în interior are o măduvă buretoasă, înălţimea este de 1- 2 m şi este
neramificată.
Frunzele sunt simple, mari, lung peţiolate, limbul este acoperit cu perişori
scurţi. Sunt în număr de 30- 40, iar prinderea este alternă.
Florile sunt grupate în inflorescenţe numite calatidii şi sunt de două feluri
ligulate aşezate pe marginea calatidiului, sunt asexuate, de culoare galbenă şi
tubuloase, hermafrodite în număr de 1200- 2500 dispuse în zone spiralate.
Fructul este o achenă de culoare neagră sau albă, pericarpul (coaja)
conţine un strat carbonogen care protejează sămânţa (miezul).
Sămânţa este învelită într-o membrană subţire concrescută cu
endospermul, prezintă două cotiledoane mari bogate în ulei şi substanţe proteice.
15.1.4. Particularităţi biologice
Ciclul de vegetaţie al florii soarelui este alcătuit din cinci perioade:
- perioada semănat - răsărit;
Durata perioadei 7- 20 zile, timp în care are loc germinaţia seminţelor care
se produce la temperaturi de la 4oC până la 8oC.
- perioada răsărit-formarea a 4- 5 perechi de frunze;
Acum se dezvoltă sistemul radicular, pivotul principal are o creştere mai
rapidă decât partea aeriană, creşterea maximă a rădăcinilor este la începutul
înfloririi. Formarea frunzelor începe cu apariţia celor cotiledonale. Până la
formarea celei de a 2- 3 perechi de frunze, creşterea tulpinii este lentă, după care
ritmul se accelerează.
83
- perioada 4- 5 perechi de frunze - începutul înfloririi;
Are o durată de 40- 50 zile, este faza de creştere cea mai activă, formarea
frunzelor se încheie în faza formării inflorescenţei.
Când plantele au 3- 4 perechi de frunze începe diferenţierea inflorescenţei,
iar primordiile florale la 6- 7 perechi de frunze.
- perioada înflorire - formarea achenelor;
În această perioadă, care durează trei săptămâni are loc îmbobocirea care
începe la 32- 38 zile de la răsărire, înfloritul durează 8- 10 zile iar polenizarea este
alogamă (entomofilă).
Până la îmbobocire vârful tulpinii se mişcă după soare (heliotropism), iar
la înflorire inflorescenţele sunt orientative către est, nord-est.
La 9 zile după fecundare achenele au lungimea normală, începe
acumularea substanţelor de rezervă.
- perioada de maturare;
Maturarea fiziologică începe când seminţele au un conţinut în umiditate de
28%. La maturitatea fiziologică acumularea uleiului atinge valori maxime. Este
perioada când se poate face recoltarea.
15.1.5. Cerinţele faţă de climă şi sol
Cerinţe faţă de căldură. Florea soarelui este o plantă mezotermă.
Seminţele germinează când în sol sunt temperaturi mai mari de 7oC, după răsărire
plantele tinere nu rezistă la temperaturi de -2oC. Necesarul optim de temperatură
în intervalul de la răsărit la apariţia inflorescenţei este de 15- 17oC, iar în perioada
de înflorire - formarea fructelor, temperaturile optime sunt de 22- 24oC.
Temperaturile ridicate însoţite de secetă, perturbă polenizarea şi fecundarea, scade
procentul de ulei.
Cerinţe faţă de umiditate. Plantele manifestă cerinţe mari faţă de apa din
sol, pentru încolţire seminţele au nevoie de 70- 100% apă faţă de greutatea lor.
Rezistă destul de bine la secetă datorită sistemului radicular bine dezvoltat, a
perişorilor de pe plantă, măduvei tulpinii în care se înmagazinează o mare
cantitate de apă, precum şi faptului că prin lepădarea frunzelor de la treimea
inferioară a tulpinii scade suprafaţa de evapo - transpiraţie.
Fazele critice sunt perioadele de la începutul formării capitulului, la
înflorire şi de la înflorire, la umplerea seminţelor.
84
Cerinţele faţă de lumină. Floarea soarelui este pretenţioasă faţă de
lumină, cerinţele cele mai ridicate se manifestă până la apariţia inflorescenţei.
Este o plantă de zi scurtă, la care se manifestă fenomenul de heliotropism.
Cerinţele faţă de sol. Cele mai potrivite soluri sunt cele profunde, fertile,
cu reacţie alcalină şi textură mijlocie lutoasă, luto- nisipoasă, adică,
cernoziomurile, solurile brun-roşcate, aluviale.
Sunt contraindicate solurile grele, reci, compacte, cele nisipoase, acide
neamendate, calcaroase, sau erodate.
15.1.6. Zone ecologice
Floarea soarelui se cultivă în diferite zone pedoclimatice din ţară, cele mai
indicate sunt Câmpia Română, Câmpia Vestică, Podişul Dobrogei urmate apoi de
Câmpia Jijiei şi a Transilvaniei.
15.1.7. Tehnologia de cultivare
15.1.7.1. Rotaţia
Faptul că floarea soarelui consumă cantităţi mari de apă şi substanţe
nutritive, este atacată de boli şi dăunători, se impune o rotaţie corespunzătoare a
culturilor.
Cele mai bune premergătoare sunt culturile recoltate timpuriu (cereale
păioase, mazărea). Porumbul poate fi utilizat în rotaţie cu floarea soarelui, dacă nu
a fost erbicidat cu Atrazin. Nu sunt indicate culturile care au boli comune,
(putregaiul alb şi cenuşiu), cum ar fi soia, fasolea, rapiţa, cartoful şi inul, dar şi
cele atacate de lupoaie precum cartoful şi tutunul.
Monocultura este exclusă datorită transmiterii prin sol a unor boli şi
dăunători, dar şi din cauza atacului de lupoaie.
Floarea soarelui revine pe acelaşi teren după minim 6 ani; este o bună
premergătoare pentru culturile de primăvară.
15.1.7.2. Fertilizarea
Floarea soarelui consumă cantităţi mari de substanţe nutritive, lipsa
acestora la începutul vegetaţiei determină o scădere a producţiei. Dozele de
îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de producţia planificată şi de fertilitatea
solului.
85
Pe solurile cu fertilitate mijlocie dozele de azot variază în funcţie de
producţie (1500- 4000 kg/ha), între 50- 115 kg/ha; fosfor 15- 130 kg/ha, iar
potasiu 20- 115 kg/ha.
Gunoiul de grajd se recomandă în doze de 20 t/ha, pe solurile cu fertilitate
mai scăzută, aplicat toamna sub arătura adâncă.
15.1.7.3. Lucrările solului
Imediat după recoltarea premergătoarelor terenul se lucrează cu grapa cu
discuri, pentru a nu se pierde apa şi a mărunţi resturile vegetale. Arătura se
execută cât mai aproape de momentul eliberării terenului, la adâncimea de 25- 30
cm, când se execută toamna şi la 22- 25 cm, când se execută vara.
în primăvară patul germinativ se pregăteşte până la adâncimea de semănat
cu grapa cu discuri urmată de grapa cu colţi reglabili sau cu combinatorul.
15.1.7.4. Sămânţa şi semănatul
Pentru semănat, se va folosi sămânţa cu valoare biologică ridicată, fie că
este hibridă sau aparţine unor soiuri. Puritatea fizică peste 98%, germinaţia
minimă 85- 95%, MMB de 70- 80 g să fie condiţionată (fără seminţe seci, sparte)
şi să nu conţină scleroţi de Sclerotinia sau seminţe de lupoaie. înainte de semănat
seminţele se tratează pentru prevenirea manei, cu Apron (4- 6 kg/t), împotriva
putregaiului alb şi cenuşiu, cu Fundazol (2 kg/t) sau Vitavax 200 (2 kg/t) şi
Criptodin (2 kg/t), iar prevenirea atacului de viermi sârmă şi răţişoară se fac
tratamente cu Furadan (28 l/t).
Epoca de semănat se stabileşte când în sol, la adâncimea de semănat sunt
7oC timp de o săptămână. Calendaristic semănatul, se face între 25 martie şi 15
aprilie, iar întârzierea semănatului în a doua jumătate a lunii aprilie sau începutul
lunii mai duce la întârzierea vegetaţiei şi creşterea atacului de mană şi dăunători.
Desimea plantelor este condiţionată de hibridul sau soiul cultivat, zona
pedoclimatică şi tehnologia aplicată. Pentru condiţiile ţării noastre în cultură
irigată desimea este de 50- 60.000 plante /ha şi de 45- 50.000 plante /ha în cultură
neirigată.
Distanţa dintre rânduri este de 70 cm, care permite mecanizarea
întreţinerii şi recoltării.
86
Adâncimea de semănat se stabileşte după mărimea seminţei, epoca de
semănat, textura şi umiditatea solului, fiind cuprinsă între 5- 7 cm, pe solurile mai
grele este de 4- 5 cm.
Cantitatea de sămânţă la hectar în funcţie de densităţile stabilite este de 4-
5,5 kg, semănatul bob cu bob se realizează cu semănătoarea SPC-6.
15.1.7.5. Lucrările de îngrijire
Combaterea buruienilor. Floarea soarelui este o cultură extrem de
sensibilă la concurenţa cu buruienile până în stadiul de 5 perechi de frunze. Ca
urmare, prima praşilă mecanică se va executa îndată ce rândurile de plante se
cunosc bine şi s-au format primele două frunze adevărate.
A doua praşilă mecanică se face după un interval de 10- 12 zile, iar a treia
praşilă după cca. 15 zile, când plantele nu depăşesc 60- 70 cm înălţime. După
fiecare praşilă mecanică urmează câte o praşilă manuală pe rând.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Tratamentele la sămânţă sunt eficace
pentru prevenirea atacului de boli şi dăunători. Alte măsuri indicate sunt
distrugerea resturilor vegetale după recoltarea plantelor şi bineînţeles aplicarea
tratamentelor la avertizare. împotriva putregaiului şi a manei se recomandă
tratamente cu fusilazol (4 l/ha), carbendazin (2 l/ha) etc.
Tratamentele în câmp pentru combaterea dăunătorilor se realizează prin
prăfuiri cu Duplitox (25 l/ha), Heclotox (30 kg/ha), când plantele au 1 - 2 perechi
de frunze.
Polenizarea suplimentară se realizează prin amplasarea a 1- 2 familii de
albine/ha, în scopul creşterii producţiei cu 300- 600 kg/ha.
15.1.7.6. Recoltarea
Floarea soarelui se recoltează la maturitatea tehnică, atunci când 75 % din
capitule sunt de culoare galbenă-brună pe partea dorsală şi umiditatea seminţelor
este de 10 - 12 %. Recoltarea se poate realiza cu combina pentru cereale păioase,
echipată cu dispozitivul pentru floarea soarelui. Recoltarea manuală constă în
tăierea calatidiilor cu secera şi treieratul lor cu combina.
Producţiile medii realizate în ţara noastră sunt între 1500- 2000 kg/ha,
deşi capacitatea de producţie a hibrizilor româneşti este de 4500 kg/ha.
importantă cultură pentru condiţiile ţării noastre.
Floarea soarelui se cultivă pentru fructele sale bogate în uleiuri vegetale,
care au bune calităţi alimentare, datorită conţinutului ridicat în acizi graşi
nesaturaţi.
Sămânţa sau miezul conţine între 58- 68%, ulei 20- 25% proteină brută,
3- 3,5% substanţe minerale.
După extragerea uleiului rămân turtele sau şroturile care sunt foarte
bogate în proteină (45- 55%), motiv pentru care sunt utilizate în alimentaţia
animalelor.
Calatidiile pot fi întrebuinţate în alimentaţia ovinelor, reprezentând un
furaj grosier destul de valoros.
Întreaga plantă se poate cultiva pentru masă verde sau siloz. Este şi o
bună plantă meliferă, obţinându-se o cantitate de 30- 50 kg miere /ha.
Din punct de vedere agricol, floarea soarelui este o plantă care eliberează
terenul devreme, acesta se poate pregăti în condiţii bune pentru grâul de toamnă.
Floarea soarelui este originară din partea vestică a Americii de Nord, în
Europa fiind adusă mai întâi în Spania (sec. XVI), în Rusia este semnalată la
începutul sec. XIX, iar la noi în ţară în cultură pură, floarea soarelui este
semnalată în Moldova (mijlocul sec. XIX).
În anul 1999 pe glob floarea soarelui s-a cultivat pe o suprafaţă de 21,8
mil. ha cu o producţie medie de 1190 kg/ha. Ţări mari cultivatoare de floarea
soarelui sunt : SUA, Argentina, India, China, Spania, Rusia, Ucraina.
În România în 1999, floarea soarelui a ocupat o suprafaţă de 1 mil. ha cu o
producţie medie de cca. 1100 kg/ha.
82
15.1.2. Sistematică
Floarea soarelui face parte din familia Compositae, genul Helianthus
(helios = soare, anthos = floare) cu mai multe specii din care importantă pentru
cultură este Helianthuus annuus. Din această specie în condiţiile ţării noastre se
cultivă hibrizi simpli cu perioade de vegetaţie între 119- 122 zile (semitimpurii) şi
123- 130 zile (semitardivi), precum şi soiul Record.
15.1.3. Particularităţi morfologice
Floarea soarelui este o plantă anuală, erbacee.
Rădăcina este viguroasă, pivotantă ajunge până la 2 m în sol, iar lateral pe
o rază de 70 cm.
Tulpina este erectă, înaltă, groasă, cilindrică sau striată, acoperită cu
perişori, iar în interior are o măduvă buretoasă, înălţimea este de 1- 2 m şi este
neramificată.
Frunzele sunt simple, mari, lung peţiolate, limbul este acoperit cu perişori
scurţi. Sunt în număr de 30- 40, iar prinderea este alternă.
Florile sunt grupate în inflorescenţe numite calatidii şi sunt de două feluri
ligulate aşezate pe marginea calatidiului, sunt asexuate, de culoare galbenă şi
tubuloase, hermafrodite în număr de 1200- 2500 dispuse în zone spiralate.
Fructul este o achenă de culoare neagră sau albă, pericarpul (coaja)
conţine un strat carbonogen care protejează sămânţa (miezul).
Sămânţa este învelită într-o membrană subţire concrescută cu
endospermul, prezintă două cotiledoane mari bogate în ulei şi substanţe proteice.
15.1.4. Particularităţi biologice
Ciclul de vegetaţie al florii soarelui este alcătuit din cinci perioade:
- perioada semănat - răsărit;
Durata perioadei 7- 20 zile, timp în care are loc germinaţia seminţelor care
se produce la temperaturi de la 4oC până la 8oC.
- perioada răsărit-formarea a 4- 5 perechi de frunze;
Acum se dezvoltă sistemul radicular, pivotul principal are o creştere mai
rapidă decât partea aeriană, creşterea maximă a rădăcinilor este la începutul
înfloririi. Formarea frunzelor începe cu apariţia celor cotiledonale. Până la
formarea celei de a 2- 3 perechi de frunze, creşterea tulpinii este lentă, după care
ritmul se accelerează.
83
- perioada 4- 5 perechi de frunze - începutul înfloririi;
Are o durată de 40- 50 zile, este faza de creştere cea mai activă, formarea
frunzelor se încheie în faza formării inflorescenţei.
Când plantele au 3- 4 perechi de frunze începe diferenţierea inflorescenţei,
iar primordiile florale la 6- 7 perechi de frunze.
- perioada înflorire - formarea achenelor;
În această perioadă, care durează trei săptămâni are loc îmbobocirea care
începe la 32- 38 zile de la răsărire, înfloritul durează 8- 10 zile iar polenizarea este
alogamă (entomofilă).
Până la îmbobocire vârful tulpinii se mişcă după soare (heliotropism), iar
la înflorire inflorescenţele sunt orientative către est, nord-est.
La 9 zile după fecundare achenele au lungimea normală, începe
acumularea substanţelor de rezervă.
- perioada de maturare;
Maturarea fiziologică începe când seminţele au un conţinut în umiditate de
28%. La maturitatea fiziologică acumularea uleiului atinge valori maxime. Este
perioada când se poate face recoltarea.
15.1.5. Cerinţele faţă de climă şi sol
Cerinţe faţă de căldură. Florea soarelui este o plantă mezotermă.
Seminţele germinează când în sol sunt temperaturi mai mari de 7oC, după răsărire
plantele tinere nu rezistă la temperaturi de -2oC. Necesarul optim de temperatură
în intervalul de la răsărit la apariţia inflorescenţei este de 15- 17oC, iar în perioada
de înflorire - formarea fructelor, temperaturile optime sunt de 22- 24oC.
Temperaturile ridicate însoţite de secetă, perturbă polenizarea şi fecundarea, scade
procentul de ulei.
Cerinţe faţă de umiditate. Plantele manifestă cerinţe mari faţă de apa din
sol, pentru încolţire seminţele au nevoie de 70- 100% apă faţă de greutatea lor.
Rezistă destul de bine la secetă datorită sistemului radicular bine dezvoltat, a
perişorilor de pe plantă, măduvei tulpinii în care se înmagazinează o mare
cantitate de apă, precum şi faptului că prin lepădarea frunzelor de la treimea
inferioară a tulpinii scade suprafaţa de evapo - transpiraţie.
Fazele critice sunt perioadele de la începutul formării capitulului, la
înflorire şi de la înflorire, la umplerea seminţelor.
84
Cerinţele faţă de lumină. Floarea soarelui este pretenţioasă faţă de
lumină, cerinţele cele mai ridicate se manifestă până la apariţia inflorescenţei.
Este o plantă de zi scurtă, la care se manifestă fenomenul de heliotropism.
Cerinţele faţă de sol. Cele mai potrivite soluri sunt cele profunde, fertile,
cu reacţie alcalină şi textură mijlocie lutoasă, luto- nisipoasă, adică,
cernoziomurile, solurile brun-roşcate, aluviale.
Sunt contraindicate solurile grele, reci, compacte, cele nisipoase, acide
neamendate, calcaroase, sau erodate.
15.1.6. Zone ecologice
Floarea soarelui se cultivă în diferite zone pedoclimatice din ţară, cele mai
indicate sunt Câmpia Română, Câmpia Vestică, Podişul Dobrogei urmate apoi de
Câmpia Jijiei şi a Transilvaniei.
15.1.7. Tehnologia de cultivare
15.1.7.1. Rotaţia
Faptul că floarea soarelui consumă cantităţi mari de apă şi substanţe
nutritive, este atacată de boli şi dăunători, se impune o rotaţie corespunzătoare a
culturilor.
Cele mai bune premergătoare sunt culturile recoltate timpuriu (cereale
păioase, mazărea). Porumbul poate fi utilizat în rotaţie cu floarea soarelui, dacă nu
a fost erbicidat cu Atrazin. Nu sunt indicate culturile care au boli comune,
(putregaiul alb şi cenuşiu), cum ar fi soia, fasolea, rapiţa, cartoful şi inul, dar şi
cele atacate de lupoaie precum cartoful şi tutunul.
Monocultura este exclusă datorită transmiterii prin sol a unor boli şi
dăunători, dar şi din cauza atacului de lupoaie.
Floarea soarelui revine pe acelaşi teren după minim 6 ani; este o bună
premergătoare pentru culturile de primăvară.
15.1.7.2. Fertilizarea
Floarea soarelui consumă cantităţi mari de substanţe nutritive, lipsa
acestora la începutul vegetaţiei determină o scădere a producţiei. Dozele de
îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de producţia planificată şi de fertilitatea
solului.
85
Pe solurile cu fertilitate mijlocie dozele de azot variază în funcţie de
producţie (1500- 4000 kg/ha), între 50- 115 kg/ha; fosfor 15- 130 kg/ha, iar
potasiu 20- 115 kg/ha.
Gunoiul de grajd se recomandă în doze de 20 t/ha, pe solurile cu fertilitate
mai scăzută, aplicat toamna sub arătura adâncă.
15.1.7.3. Lucrările solului
Imediat după recoltarea premergătoarelor terenul se lucrează cu grapa cu
discuri, pentru a nu se pierde apa şi a mărunţi resturile vegetale. Arătura se
execută cât mai aproape de momentul eliberării terenului, la adâncimea de 25- 30
cm, când se execută toamna şi la 22- 25 cm, când se execută vara.
în primăvară patul germinativ se pregăteşte până la adâncimea de semănat
cu grapa cu discuri urmată de grapa cu colţi reglabili sau cu combinatorul.
15.1.7.4. Sămânţa şi semănatul
Pentru semănat, se va folosi sămânţa cu valoare biologică ridicată, fie că
este hibridă sau aparţine unor soiuri. Puritatea fizică peste 98%, germinaţia
minimă 85- 95%, MMB de 70- 80 g să fie condiţionată (fără seminţe seci, sparte)
şi să nu conţină scleroţi de Sclerotinia sau seminţe de lupoaie. înainte de semănat
seminţele se tratează pentru prevenirea manei, cu Apron (4- 6 kg/t), împotriva
putregaiului alb şi cenuşiu, cu Fundazol (2 kg/t) sau Vitavax 200 (2 kg/t) şi
Criptodin (2 kg/t), iar prevenirea atacului de viermi sârmă şi răţişoară se fac
tratamente cu Furadan (28 l/t).
Epoca de semănat se stabileşte când în sol, la adâncimea de semănat sunt
7oC timp de o săptămână. Calendaristic semănatul, se face între 25 martie şi 15
aprilie, iar întârzierea semănatului în a doua jumătate a lunii aprilie sau începutul
lunii mai duce la întârzierea vegetaţiei şi creşterea atacului de mană şi dăunători.
Desimea plantelor este condiţionată de hibridul sau soiul cultivat, zona
pedoclimatică şi tehnologia aplicată. Pentru condiţiile ţării noastre în cultură
irigată desimea este de 50- 60.000 plante /ha şi de 45- 50.000 plante /ha în cultură
neirigată.
Distanţa dintre rânduri este de 70 cm, care permite mecanizarea
întreţinerii şi recoltării.
86
Adâncimea de semănat se stabileşte după mărimea seminţei, epoca de
semănat, textura şi umiditatea solului, fiind cuprinsă între 5- 7 cm, pe solurile mai
grele este de 4- 5 cm.
Cantitatea de sămânţă la hectar în funcţie de densităţile stabilite este de 4-
5,5 kg, semănatul bob cu bob se realizează cu semănătoarea SPC-6.
15.1.7.5. Lucrările de îngrijire
Combaterea buruienilor. Floarea soarelui este o cultură extrem de
sensibilă la concurenţa cu buruienile până în stadiul de 5 perechi de frunze. Ca
urmare, prima praşilă mecanică se va executa îndată ce rândurile de plante se
cunosc bine şi s-au format primele două frunze adevărate.
A doua praşilă mecanică se face după un interval de 10- 12 zile, iar a treia
praşilă după cca. 15 zile, când plantele nu depăşesc 60- 70 cm înălţime. După
fiecare praşilă mecanică urmează câte o praşilă manuală pe rând.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Tratamentele la sămânţă sunt eficace
pentru prevenirea atacului de boli şi dăunători. Alte măsuri indicate sunt
distrugerea resturilor vegetale după recoltarea plantelor şi bineînţeles aplicarea
tratamentelor la avertizare. împotriva putregaiului şi a manei se recomandă
tratamente cu fusilazol (4 l/ha), carbendazin (2 l/ha) etc.
Tratamentele în câmp pentru combaterea dăunătorilor se realizează prin
prăfuiri cu Duplitox (25 l/ha), Heclotox (30 kg/ha), când plantele au 1 - 2 perechi
de frunze.
Polenizarea suplimentară se realizează prin amplasarea a 1- 2 familii de
albine/ha, în scopul creşterii producţiei cu 300- 600 kg/ha.
15.1.7.6. Recoltarea
Floarea soarelui se recoltează la maturitatea tehnică, atunci când 75 % din
capitule sunt de culoare galbenă-brună pe partea dorsală şi umiditatea seminţelor
este de 10 - 12 %. Recoltarea se poate realiza cu combina pentru cereale păioase,
echipată cu dispozitivul pentru floarea soarelui. Recoltarea manuală constă în
tăierea calatidiilor cu secera şi treieratul lor cu combina.
Producţiile medii realizate în ţara noastră sunt între 1500- 2000 kg/ha,
deşi capacitatea de producţie a hibrizilor româneşti este de 4500 kg/ha.
LEGUMINOASE PENTRU BOABE
Importanţă. Răspândire
Plantele din această grupă fac parte din familia Leguminosae, în care sunt
incluse: mazărea, fasolea, soia, lintea, năutul, bobul, lupinul, fasoliţa latirul şi
arahidele.
Boabele de leguminoase spre deosebire de cereale sunt foarte bogate în
proteină, conţinutul variind între 23,6% la năut şi 38,5% la soia. De remarcat este
nu numai conţinutul mare în substanţe proteice, dar şi cel în aminoacizi esenţiali
este ridicat, proteinele fiind din acest punct de vedere de calitate superioară.
Leguminoasele conţin şi o mare cantitate de ulei, seminţele de soia conţin 17 - 25
% ulei, iar cele de arahide peste 50 %. Aceste plante au importanţă fitotehnică
însemnată, ce decurge din simbioza lor cu bacterii din genul Rhizobium, care
fixează azotul atmosferic, îmbogăţind solul cu 100 - 300 kg azot la hectar.
Boabele de leguminoase se folosesc atât în alimentaţia omului cât şi a
animalelor, iar reziduurile (şroturile) rămase de la extragerea uleiului se utilizează
la toate speciile şi categoriile de animale.
Tulpinile (vrejii), frunzele şi tecile având un conţinut apreciabil în
substanţe proteice sunt folosite de asemeni în furajarea animalelor.
Unele leguminoase (lupinul) se cultivă ca îngrăşământ verde pentru
fertilizarea solurilor. Toate leguminoasele sunt considerate cele mai bune
premergătoare pentru toate culturile.
În Europa cultura leguminoaselor este cunoscută de peste 5000 de ani. în
România suprafaţa cultivată cu leguminoase în ultimii ani a fost de circa 200.000
ha.
14.1.2. Particularităţi morfologice
Leguminoasele au un sistem radicular bine dezvoltat, rădăcina principală
este pivotantă, în rădăcinile laterale la unele specii depăşesc în creştere pivotul
principal.
71
Pe rădăcini se formează nişte noduli în care se găsesc bacteriile fixatoare
de azot din genul Rhizobium, care sunt în raport de simbioză cu planta gazdă.
Tulpina, în funcţie de specie poate fi erectă (fasole, soia, năut, bob, lupin),
volubilă (fasolea urcătoare) sau culcată (mazăre şi latir).
Ramificarea tulpinii este mai pronunţată la soia, fasole, năut, lupin şi mai
puţin pronunţată la mazăre şi bob.
Frunzele sunt compuse, având la bază o pereche de stipele. Mazărea,
bobul, latirul, alunele de pământ, lintea au frunze paripenate (număr par de
foliole), iar năutul imparipenat (număr impar de foliole). La alte specii frunzele
sunt trifoliate (fasole, soia, fasoliţă), iar la lupin sunt palmate.
Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip racem axilar sau terminal (lupin).
Florile sunt hermafrodite, polenizarea este autogamă (fasole, mazăre, soia, linte,
lupin), sau alogamă (bob, fasoliţă). înfloritul este eşalonat de la bază către vârf.
Fructul este o păstaie dehiscentă (fasolea, mazărea, fasoliţa) sau
indehiscentă (năut, bob, linte).
Seminţele, au forme şi mărimi diferite, sunt prinse în fruct pe partea
ventrală.
14.1.3. Particularităţi biologice
Germinaţia seminţelor este corelată cu temperatura şi umiditatea din sol,
aceasta fiind diferită în funcţie de specii. Temperatura minimă de germinaţie este
cuprinsă între 1- 2oC la mazăre şi 10- 12oC la fasole şi arahide. Cantitatea de apă
absorbită de seminţe este în funcţie de greutatea acestora şi variază de la 75% la
năut la 116- 120% la lupin. în general seminţele germinează greu, deoarece au un
tegument dens, greu permeabil pentru apă.
Răsărirea leguminoaselor este epigeică - adică hipocotilul ridică
cotiledoanele la suprafaţa solului (fasolea, soia, fasoliţa, lupinul, arahide) sau
hipogeică (mazăre, bob, linte, latri), când cotiledoanele rămân în sol. După răsărire
planta consumă rezervele de substanţe nutritive din cotiledoane, după care există o
perioadă de stagnare de 7- 12 zile până când îşi încep activitatea bacteriile simbiotice.
Bacteriile fixatoare de azot pătrund din sol prin perişorii absorbanţi şi
după această perioadă de stagnare începe procesul de fixare biologică a azotului.
Numărul nodozităţilor, mărimea lor ating un maxim în faza de înflorire a plantei,
fază în care şi activitatea bacteriilor simbiotice este maximă.
72
în prima fază de vegetaţie rădăcina principală are un ritm de creştere mai
viguros, ritm care scade către maturitate.
14.2. FASOLEA
14.2.1. Importanţă. Răspândire
Fasolea se cultivă în principal pentru boabe, care sunt folosite în
alimentaţia omului. Boabele de fasole au un conţinut ridicat în glucide (50- 51%)
şi în proteine (21- 26%), bogate în aminoacizi esenţiali (lizină, arginină,
triptofan).
Vrejii şi tecile obţinute după recoltarea boabelor, reprezintă un furaj
grosier valoros pentru rumegătoare.
întrucât fasolea se recoltează vara (iulie- august) este o bună
premergătoare pentru alte culturi agricole, dar mai ales pentru grâul de toamnă,
deoarece lasă solul îmbogăţit cu azot, curat de buruieni, fără resturi vegetale,
creând condiţii bune pentru lucrările solului.
În Europa fasolea s-a cultivat pentru prima dată la 1542, astăzi ocupând o
suprafaţă de cca. 680.000 ha.
În România, fasolea deşi este o cultură agricolă importantă în ultimii ani,
suprafaţa ocupată cu această cultură a scăzut de la 170.000 ha (1985- 1989) la
29.200 ha în 1998.
14.2.2. Sistematică
Fasolea aparţine familiei Leguminosae, genul Phaseolus. Cea mai
răspândită specie este Phaseolus vulgaris (fasolea comună) originară din Mexic.
14.2.3. Particularităţi morfologice
Rădăcina prezintă numeroase ramificaţii laterale, prezintă nodozităţi pe
ramificaţiile subţiri şi spre extremităţi.
Tulpina la fasolea pitică este erectă, ramificată, înălţime 30- 50 cm, iar la
formele urcătoare are lungimi de 3- 6 m.
Frunzele adevărate apar la scurt timp după răsărire. Primele 2 frunze sunt
simple, iar următoarele sunt trifoliate.
Florile sunt grupate în raceme scurte, situate la subsuoara frunzelor.
Fructul este o păstaie dehiscentă cu 3- 7 seminţe a căror MMB este
cuprinsă între 200 şi 400 g.
73
14.2.4. Particularităţi biologice
Fasolea este o plantă anuală, erbacee cu o perioadă de vegetaţie de 90- 120
zile. La germinare seminţele se îmbibă cu o cantitate de apă egală cu 100-
110%din greutatea lor. Germinaţia este epigeică şi depinde de temperatura solului
care trebuie să fie între 8- 10oC.
Radicela formează primii perişori când a atins lungimea de 2- 3 cm, iar
hipocotilul creşte rapid ridicând cotiledoanele la suprafaţa solului.
Hipocotilul se poate rupe foarte uşor dacă solul a format crustă la
suprafaţă.
Fasolea este o plantă la care înflorirea are loc de la bază către vârf,
polenizarea este autogamă.
14.2.5. Cerinţe faţă de climă şi sol
Cerinţe faţă de căldura. Seminţele germinează în 3- 4 zile când în sol
sunt temperaturi de 8- 10oC şi umiditate suficientă. Germenii au putere redusă de
străbatere, mai ales pe solurile argiloase, motiv pentru care terenul trebuie să fie
foarte atent pregătit în vederea semănatului.
Răsărirea are loc după 10- 12 zile de la semănat, plantele tinere nu rezistă
la temperaturi de -1... -2oC sau la brume uşoare. Temperaturile optime la înflorire
sunt de 22 - 25oC iar pentru maturare temperatura maximă este de 18oC.
Cerinţe faţă de umiditate. Plantele tinere după răsărire sunt mai
rezistente la secetă.
Lipsa apei din perioada înfloritului determină avortarea florilor şi
perturbări în procesul de fecundare.
Faza critică pentru apă este înflorire - formarea păstăilor şi a boabelor.
Cerinţe faţă de sol. Fasolea poate fi cultivată pe diferite tipuri de sol, pe
cernoziom, brun-roşcat, aluviuni, argilo-iluviale. Preferă însă soluri cu textură
mijlocie, fertile, cu pH de 6 - 7,5.
Sunt excluse solurile cu exces de umiditate, reci, slab aerate, nisipoase sau
salinizate.
14.2.6. Zone ecologice
Zonele în care fasolea găseşte condiţii foarte favorabile şi favorabile în
România sunt situate în Câmpia de Vest şi pe luncile Mureşului şi Târnavelor, iar
cea mai mare suprafaţă se află în Oltenia, Muntenia, Moldova, lunca Dunării.
74
14.2.7. Tehnologia de cultivare
14.2.7.1. Rotaţia
Faţă de planta premergătoare fasolea este puţin pretenţioasă, preferând
cerealele păioase de toamnă, cartoful sau chiar porumbul.
Nu se amplasează după floarea soarelui sau după alte leguminoase,
datorită bolilor comune, dar nici după sfecla de zahăr sau după porumbul erbicidat
cu Atrazin.
Monocultura este exclusă. Fasolea este o foarte bună premergătoare pentru
grâu.
14.2.7.2. Fertilizarea
Fasolea are cerinţe ridicate faţă de elementele nutritive din sol, dar
răspunsul la fertilizare este diferit în funcţie de tipul de sol. Fiind o leguminoasă,
fasolea nu trebuie fertilizată cu cantităţi mari de îngrăşăminte cu azot deoarece
este asigurat pe cale simbiotică, se va utiliza mai degrabă în perioada de vegetaţie
(apariţia primelor două frunze trifoliate - începutul înfloritului). Dozele
recomandate sunt de 30 - 50 kg N/ha, 30 - 40 kg P2O5/ha şi 40 - 60 kg K2O/ha.
Fosforul şi potasiul se administrează înainte de arătură.
14.2.7.3. Lucrările solului
Solul va fi bine pregătit datorită faptului că seminţele au nevoie de apă în
cantitate mare pentru a germina iar puterea de străbatere este redusă.
După recoltarea premergătoarei se efectuează dezmiriştirea urmată de o
arătură de vară la 25- 30 cm, care până în toamnă se grăpează pentru distrugerea
buruienilor.
Primăvara după zvântare arătura se grăpează pentru distrugerea crustei şi
afânarea solului, iar patul germinativ se pregăteşte cu combinatorul în preziua
semănatului. Arăturile tasate se pregătesc cu grapa cu discuri.
14.2.7.4. Sămânţa şi semănatul
Sămânţa să aibă puritatea de 98%, germinaţia de minim 80%, să nu fie
mai veche de 3 ani, se tratează înainte de semănat cu Tiradin 4 kg/t şi cu preparate
bacteriene (de tip Nitragin, care conţine bacteria Rhizobium phaseoli).
Semănatul pentru condiţiile ţării noastre se realizează în perioada 10
aprilie - 15 mai când în sol sunt 8- 10oC cu diferenţieri în funcţie de zonă.
75
În Câmpia Română, Câmpia de Vest şi Dobrogea semănatul se face în
intervalul 10 aprilie - 25 aprilie; în centrul Moldovei şi Transilvania, 15 - 30
aprilie, iar în zonele mai nordice, 10 - 15 mai. Semănatul prea timpuriu, într-un
sol rece şi umed, favorizează clocirea şi putrezirea boabelor, iar semănatul mai
târziu când vremea s-a încălzit bine şi solul pierde apa, întârzie germinaţia,
răsărirea, înfloritul şi fecundarea.
Semănatul se face cu SPC-9, în benzi de câte 3 rânduri la distanţe de 45
cm şi benzi de 70 cm, sau în rânduri echidistante, la 50 cm cu SPC-8.
Desimea este de 35 - 45 boabe germinabile/m2 în cultură neirigată şi 50 -
55 boabe germinabile/m2 în cultură irigată.
Cantitatea de sămânţă la hectar este de 80 - 200 kg în funcţie mai ales de
MMB.
Adâncimea de semănat este de 4 - 5 cm pe solurile cu textură mijlocie şi
umedă, 5- 6 cm pe solurile uşoare şi uscate.
14.2.7.4. Lucrările de îngrijire
în timpul vegetaţiei în funcţie de gradul de infestare cu buruieni perene din
genul Cirsium, Convolvulus, Sonchus se vor efectua 2- 3 praşile mecanice şi un
plivit manual pe rând. Se recomandă ca lucrările de prăşit să fie încheiate, până la
începutul înfloritului pentru a nu stânjeni fecundarea şi fructificarea.
în cazul buruienilor monocotiledonate, combaterea lor se poate realiza cu
erbicidele Treflan (3- 4 l/ha) sau Lasso (6- 8 l/ha) care se aplică înainte de
semănat, iar buruienile dicotiledonate se combat în timpul vegetaţiei cu Basagran
(2 l/ha), atunci când planta a format prima pereche de frunze trifoliate.
Frecvent, în timpul vegetaţiei, este semnalată prezenţa antracnozei boală
care se combate prin tratamente cu Dithane (2 kg/ha) sau Turdacupral (4 kg/ha),
iar dintre dăunători cea mai păgubitoare este gărgăriţa care atacă boabele. Atacul
începe în câmp şi se desăvârşeşte în depozite. Combaterea în câmp se face cu
Carbetox (2 l/ha) sau Siniratox (2 l/ha), iar după recoltare seminţele se vor gaza în
depozite cu Delicia 30 g/ht.
14.2.8. Recoltarea
Momentul începerii recoltării la fasolea pentru consum este când 75% din
păstăi s-au maturizat, iar la culturile pentru sămânţă când păstăile s-au maturizat
în totalitate.
76
Recoltarea se face cu maşina de dislocat fasole şi treeratul cu combina,
când plantele din brazde sunt uscate iar boabele au 16% umiditate.
14.3. SOIA
14.3.1. Importanţă. Răspândire
Soia este una dintre cele mai importante plante agricole, atât pentru
alimentaţia omului, a animalelor cât şi pentru industrie.
Soia se cultivă pentru seminţe care au un conţinut ridicat în substanţe
proteice peste 30%, grăsimi 17- 25% şi peste 24% hidraţi de carbon.
Proteinele din soia au valoare biologică ridicată, fiind echivalente cu
proteinele de origine animală. Şroturile rămase de la extragerea uleiului sunt
utilizate în hrana animalelor pentru echilibrarea proteică a raţiilor.
Ca plantă agricolă, fiind o leguminoasă, contribuie la ridicarea fertilităţii
solului.
Răspândire. În anul 2000, pe glob soia a ocupat o suprafaţă de peste 73
mil ha cu o producţie medie de cca. 2200 kg/ha.
În România suprafaţa cultivată în anul 2000 a fost de 14,4 mii ha de pe
care s-a recoltat o producţie medie de 1317 kg/ha.
14.3.2. Sistematică
Soia aparţine genului Glycine, specia cea mai importantă - Glycine
hispida, cu patru subspecii din care singura cultivată în ţara noastră este
manshurica.
14.3.3. Particularităţi morfologice
Rădăcina, este bine dezvoltată, pătrunde în sol până la 2 m, iar
ramificaţiile laterale pe o rază de 40- 70 cm.
Rădăcinile au capacitate mare de solubilizare şi de absorbţie a substanţelor
nutritive din sol.
în urma simbiozei cu bateriile fixatoare de azot se formează nodozităţile
care sunt vizibile după 10- 14 zile de la infecţie.
Tulpina este erectă, ramificată, având o înălţime de 40- 50 cm.
Frunzele. Soia are trei tipuri de frunze; cele care se prind la primul nod
sunt provenite din cotiledoane, la al doilea nod sunt simple, unifoliate, iar cele
situate la următoarele noduri sunt trifoliate, prinderea lor este alternă. Frunzele
77
trifoliate au un peţiol lung de 3- 30 cm, foliolele au formă ovală, lanceolată,
rombică şi sunt acoperite cu perişori deşi.
Florile sunt grupate câte 3- 9 în inflorescenţe tip raceme axilare sau
terminale. Florile sunt hermafrodite, fecundarea autogamă, înflorirea se face de la
bază către vârf.
Fructul este o păstaie uşor curbată sau dreaptă cu 1- 5 seminţe, pe o plantă
se pot forma până la 300- 400 păstăi, dar ajung la maturitate doar 30- 60 păstăi.
Seminţele sunt aproape sferice sau elipsoidale, de culoare galbenă, având
MMB între 50- 400 g.
14.3.5. Particularităţi biologice
Soia este o plantă erbacee, anuală având o perioadă de vegetaţie cuprinsă
între 95 - 140 zile. Ciclul de vegetaţie este împărţit în trei faze şi anume:
a) Faza de creştere şi vegetaţie, care durează 30 - 40 zile;
În această fază radicela creşte, formează primii perişori când are 2- 3 cm
lungime. Hipocotilul creşte, aduce cotiledoanele la suprafaţa solului. Ritmul de
creştere a rădăcinilor este intens şi scade înainte de fecundare. Tot în această fază
are loc creşterea şi dezvoltarea aparatului foliar.
b) Faza reproductivă, durează 35 - 50 zile;
Cuprinde înflorirea şi fructificarea, planta înregistrează creştere maximă,
nodozităţile furnizează azot plantei.
c) Faza maturizării seminţelor, care durează 30 - 50 zile;
Seminţele au o creştere rapidă până când ajung la greutatea maximă, adică
până la maturitatea fiziologică.
14.3.6. Cerinţe faţă de climă şi sol
Cerinţe faţă de căldură. Soia este o plantă cu cerinţe ridicate faţă de
căldură, seminţele încep să germineze când în sol este o temperatură minimă de 7-
8oC, iar răsărirea se produce la 8- 10oC. în timpul înfloritului sunt necesare valori
minime de 17- 18oC, iar la formarea seminţelor, minim 13- 14oC.
După răsărire soia este mai rezistentă la temperaturi scăzute (-2, -2,5oC)
decât fasolea.
Cerinţe faţă de umiditate. Faţă de umiditate soia are cerinţe ridicate.
Seminţele pentru germinare se îmbibă cu apă în cantitate de până la 150% din
greutatea lor. Consumul cel mai mare este înregistrat în faza de formare a
78
organelor de reproducere, înflorirea şi umplerea seminţelor (10- 15 iunie; 15- 20
august), această perioadă fiind considerată faza critică.
Cerinţe faţă de lumină. Cerinţele faţă de lumină pot fi asigurate prin
semănat mai timpuriu (în special pentru soiurile tardive), alegerea terenurilor precum
şi orientarea rândurilor să fie cât mai bine iluminate. Soia este o plantă de zi scurtă.
Cerinţe faţă de sol. Soia preferă soluri fertile, cu textură mijlocie, bine
drenate, cu reacţie neutră slab acidă. Nu sunt recomandate soluri prea umede, reci,
grele, acide sau sărăturate.
14.3.7. Zone ecologice
Pe teritoriul României soia găseşte condiţii favorabile de cultură în partea
de vest, (Câmpiile Mureş, Timiş, Criş, etc.), în Moldova (Jijia - Bahlui), Câmpia
Română, solurile bălane din Dobrogea.
14.3.8. Tehnologia de cultivare
14.3.8.1. Rotaţia
Soia preferă ca plante premergătoare cerealele păioase, graminee furajere,
sfecla pentru zahăr, porumbul şi cartoful. Sunt evitate floarea soarelui, rapiţa şi
alte plante leguminoase datorită bolilor comune.
La rândul ei soia este o bună premergătoare pentru majoritatea plantelor
care nu fac parte din familia leguminoaselor.
14.3.8.2. Fertilizarea
Dintre toate leguminoasele, soia are cele mai ridicate cerinţe pentru azot
datorită conţinutului ridicat al plantei în acest element.
în primele 25- 35 zile de vegetaţie, planta utilizează azotul numai din sol,
întrucât nu a fost creată încă simbioza cu bacteriile fixatoare de azot, după care, o
mare parte din azotul necesar (20- 80%) este asigurat prin asimilarea lui din
atmosferă.
Faza critică în nutriţia cu azot este cu 2 săptămâni înainte de înflorire.
Fosforul este necesar pentru dezvoltarea bacteriilor simbiotice, cerinţele
cele mai mari sunt imediat după răsărire şi de la înflorire până la maturitate.
Potasiul alături de fosfor favorizează dezvoltarea nodozităţilor, cerinţele
maxime sunt în perioada creşterii vegetative rapide şi scad odată cu formarea
seminţelor.
79
Dozele economice recomandate sunt de 30- 40 kg azot/ha pe solurile
sărace, aplicat înainte de semănat, fosfor 40- 80 kg/ha (cultură neirigată) iar
potasiu, 50- 100 kg/ha.
14.3.8.3. Lucrările solului
Lucrările solului se execută în scopul afânării şi aerisirii solului,
distrugerii buruienilor şi crearea unui pat germinativ care să asigure o răsărire
uniformă. La executarea lucrărilor solului se va ţine seama de tipul de sol şi
condiţiile climatice din zonă, de planta premergătoare.
Arătura se va executa la adâncimi de 25- 28 cm, în funcţie de umiditatea
din sol; cea de vară se menţine afânată şi fără buruieni până în toamnă.
În lipsa apei din sol, pentru a nu se crea bulgări, arătura este înlocuită prin
lucrări cu grapa cu discuri la adâncimea de 7- 11 cm, arătura urmând a se efectua
după căderea ploilor.
Primăvara pregătirea patului germinativ se realizează cu grapa cu colţi
reglabili pentru distrugerea crustei, nivelarea terenului şi distrugerea buruienilor.
În preziua semănatului se lucrează cu combinatorul, care mărunţeşte,
nivelează şi tasează solul.
14.3.8.4. Sămânţa şi semănatul
Calităţile materialului pentru semănat sunt apreciate prin puritate de 98%,
capacitatea de germinaţie minim 80 % şi MMB cât mai mare. Sămânţa se tratează
cu Tiradin 3,5 kg/t sau Captadin 0,2 - 0,5 kg/t. Se recomandă şi tratarea cu
Nitragin (suspensie de bacterii), care scurtează termenul de infestare cu bacterii şi
de formare a nodozităţilor.
Epoca de semănat este condiţionată de realizarea în sol a unei temperaturi
de 7-8oC la adâncimea de semănat.
Calendaristic soia se seamănă între 10- 20 aprilie, în nordul ţării şi între
20- 30 aprilie în restul zonelor. De fapt ca şi fasolea, soia se seamănă în paralel cu
porumbul pentru boabe.
Desimea la semănat este de 50- 55 b.g./m2 (irigare) şi 45- 50 b.g./m2
(neirigare).
Cantitatea de sămânţă la hectar este de 70- 100 kg.
Distanţa dintre rânduri se stabileşte în funcţie de tehnologia aplicată şi
anume, în benzi de 3 rânduri la 45 cm, cu 60- 70 cm între benzi (irigare), în
rânduri echidistante la 50 cm (neirigare).
80
Adâncimea de semănat este corelată cu textura solului şi gradul de
aprovizionare cu apă. Pe solurile mai grele această adâncime este de 2,5- 3,5 cm,
pe solurile mijlocii 2,5- 4,0 cm.
14.3.8.5. Lucrările de îngrijire
Combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor, reprezintă principalele
măsuri care se aplică în timpul vegetaţiei.
Crusta şi buruienile răsărite sau în curs de răsărire se distrug cu sapa
rotativă sau cu grapa cu colţi reglabili, lucrări care se efectuează înainte de
răsărirea plantelor.
După răsărire, când rândurile de plante se cunosc bine, se execută prima
praşilă mecanică.
Următoarele 2- 3 praşile se fac până la înfloritul plantelor.
Combaterea chimică a buruienilor se realizează prin aplicarea
următoarelor erbicide, Treflan 3 - 4 l/ha, Basagran 2 l/ha, Roundup 4 l/ha.
Cele mai periculoase boli sunt mana, fuzarioza, putregaiul alb, la apariţia
lor în câmp se fac 2- 3 tratamente cu Turdacupral 4 kg/ha, sau Ortocid 2,5 kg/ha.
14.3.8.6. Recoltarea
Momentul recoltării se stabileşte atunci când frunzele s-au îngălbenit şi au
căzut, iar păstăile sunt brunificate în procent de 70%, umiditatea seminţelor este
16%. Recoltarea se face cu combina, producţiile care se pot obţine sunt între 3-
4,5 t/ha în cultură irigată şi de 2,5- 3,5 t/ha în cultură neirigată.
Plantele din această grupă fac parte din familia Leguminosae, în care sunt
incluse: mazărea, fasolea, soia, lintea, năutul, bobul, lupinul, fasoliţa latirul şi
arahidele.
Boabele de leguminoase spre deosebire de cereale sunt foarte bogate în
proteină, conţinutul variind între 23,6% la năut şi 38,5% la soia. De remarcat este
nu numai conţinutul mare în substanţe proteice, dar şi cel în aminoacizi esenţiali
este ridicat, proteinele fiind din acest punct de vedere de calitate superioară.
Leguminoasele conţin şi o mare cantitate de ulei, seminţele de soia conţin 17 - 25
% ulei, iar cele de arahide peste 50 %. Aceste plante au importanţă fitotehnică
însemnată, ce decurge din simbioza lor cu bacterii din genul Rhizobium, care
fixează azotul atmosferic, îmbogăţind solul cu 100 - 300 kg azot la hectar.
Boabele de leguminoase se folosesc atât în alimentaţia omului cât şi a
animalelor, iar reziduurile (şroturile) rămase de la extragerea uleiului se utilizează
la toate speciile şi categoriile de animale.
Tulpinile (vrejii), frunzele şi tecile având un conţinut apreciabil în
substanţe proteice sunt folosite de asemeni în furajarea animalelor.
Unele leguminoase (lupinul) se cultivă ca îngrăşământ verde pentru
fertilizarea solurilor. Toate leguminoasele sunt considerate cele mai bune
premergătoare pentru toate culturile.
În Europa cultura leguminoaselor este cunoscută de peste 5000 de ani. în
România suprafaţa cultivată cu leguminoase în ultimii ani a fost de circa 200.000
ha.
14.1.2. Particularităţi morfologice
Leguminoasele au un sistem radicular bine dezvoltat, rădăcina principală
este pivotantă, în rădăcinile laterale la unele specii depăşesc în creştere pivotul
principal.
71
Pe rădăcini se formează nişte noduli în care se găsesc bacteriile fixatoare
de azot din genul Rhizobium, care sunt în raport de simbioză cu planta gazdă.
Tulpina, în funcţie de specie poate fi erectă (fasole, soia, năut, bob, lupin),
volubilă (fasolea urcătoare) sau culcată (mazăre şi latir).
Ramificarea tulpinii este mai pronunţată la soia, fasole, năut, lupin şi mai
puţin pronunţată la mazăre şi bob.
Frunzele sunt compuse, având la bază o pereche de stipele. Mazărea,
bobul, latirul, alunele de pământ, lintea au frunze paripenate (număr par de
foliole), iar năutul imparipenat (număr impar de foliole). La alte specii frunzele
sunt trifoliate (fasole, soia, fasoliţă), iar la lupin sunt palmate.
Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip racem axilar sau terminal (lupin).
Florile sunt hermafrodite, polenizarea este autogamă (fasole, mazăre, soia, linte,
lupin), sau alogamă (bob, fasoliţă). înfloritul este eşalonat de la bază către vârf.
Fructul este o păstaie dehiscentă (fasolea, mazărea, fasoliţa) sau
indehiscentă (năut, bob, linte).
Seminţele, au forme şi mărimi diferite, sunt prinse în fruct pe partea
ventrală.
14.1.3. Particularităţi biologice
Germinaţia seminţelor este corelată cu temperatura şi umiditatea din sol,
aceasta fiind diferită în funcţie de specii. Temperatura minimă de germinaţie este
cuprinsă între 1- 2oC la mazăre şi 10- 12oC la fasole şi arahide. Cantitatea de apă
absorbită de seminţe este în funcţie de greutatea acestora şi variază de la 75% la
năut la 116- 120% la lupin. în general seminţele germinează greu, deoarece au un
tegument dens, greu permeabil pentru apă.
Răsărirea leguminoaselor este epigeică - adică hipocotilul ridică
cotiledoanele la suprafaţa solului (fasolea, soia, fasoliţa, lupinul, arahide) sau
hipogeică (mazăre, bob, linte, latri), când cotiledoanele rămân în sol. După răsărire
planta consumă rezervele de substanţe nutritive din cotiledoane, după care există o
perioadă de stagnare de 7- 12 zile până când îşi încep activitatea bacteriile simbiotice.
Bacteriile fixatoare de azot pătrund din sol prin perişorii absorbanţi şi
după această perioadă de stagnare începe procesul de fixare biologică a azotului.
Numărul nodozităţilor, mărimea lor ating un maxim în faza de înflorire a plantei,
fază în care şi activitatea bacteriilor simbiotice este maximă.
72
în prima fază de vegetaţie rădăcina principală are un ritm de creştere mai
viguros, ritm care scade către maturitate.
14.2. FASOLEA
14.2.1. Importanţă. Răspândire
Fasolea se cultivă în principal pentru boabe, care sunt folosite în
alimentaţia omului. Boabele de fasole au un conţinut ridicat în glucide (50- 51%)
şi în proteine (21- 26%), bogate în aminoacizi esenţiali (lizină, arginină,
triptofan).
Vrejii şi tecile obţinute după recoltarea boabelor, reprezintă un furaj
grosier valoros pentru rumegătoare.
întrucât fasolea se recoltează vara (iulie- august) este o bună
premergătoare pentru alte culturi agricole, dar mai ales pentru grâul de toamnă,
deoarece lasă solul îmbogăţit cu azot, curat de buruieni, fără resturi vegetale,
creând condiţii bune pentru lucrările solului.
În Europa fasolea s-a cultivat pentru prima dată la 1542, astăzi ocupând o
suprafaţă de cca. 680.000 ha.
În România, fasolea deşi este o cultură agricolă importantă în ultimii ani,
suprafaţa ocupată cu această cultură a scăzut de la 170.000 ha (1985- 1989) la
29.200 ha în 1998.
14.2.2. Sistematică
Fasolea aparţine familiei Leguminosae, genul Phaseolus. Cea mai
răspândită specie este Phaseolus vulgaris (fasolea comună) originară din Mexic.
14.2.3. Particularităţi morfologice
Rădăcina prezintă numeroase ramificaţii laterale, prezintă nodozităţi pe
ramificaţiile subţiri şi spre extremităţi.
Tulpina la fasolea pitică este erectă, ramificată, înălţime 30- 50 cm, iar la
formele urcătoare are lungimi de 3- 6 m.
Frunzele adevărate apar la scurt timp după răsărire. Primele 2 frunze sunt
simple, iar următoarele sunt trifoliate.
Florile sunt grupate în raceme scurte, situate la subsuoara frunzelor.
Fructul este o păstaie dehiscentă cu 3- 7 seminţe a căror MMB este
cuprinsă între 200 şi 400 g.
73
14.2.4. Particularităţi biologice
Fasolea este o plantă anuală, erbacee cu o perioadă de vegetaţie de 90- 120
zile. La germinare seminţele se îmbibă cu o cantitate de apă egală cu 100-
110%din greutatea lor. Germinaţia este epigeică şi depinde de temperatura solului
care trebuie să fie între 8- 10oC.
Radicela formează primii perişori când a atins lungimea de 2- 3 cm, iar
hipocotilul creşte rapid ridicând cotiledoanele la suprafaţa solului.
Hipocotilul se poate rupe foarte uşor dacă solul a format crustă la
suprafaţă.
Fasolea este o plantă la care înflorirea are loc de la bază către vârf,
polenizarea este autogamă.
14.2.5. Cerinţe faţă de climă şi sol
Cerinţe faţă de căldura. Seminţele germinează în 3- 4 zile când în sol
sunt temperaturi de 8- 10oC şi umiditate suficientă. Germenii au putere redusă de
străbatere, mai ales pe solurile argiloase, motiv pentru care terenul trebuie să fie
foarte atent pregătit în vederea semănatului.
Răsărirea are loc după 10- 12 zile de la semănat, plantele tinere nu rezistă
la temperaturi de -1... -2oC sau la brume uşoare. Temperaturile optime la înflorire
sunt de 22 - 25oC iar pentru maturare temperatura maximă este de 18oC.
Cerinţe faţă de umiditate. Plantele tinere după răsărire sunt mai
rezistente la secetă.
Lipsa apei din perioada înfloritului determină avortarea florilor şi
perturbări în procesul de fecundare.
Faza critică pentru apă este înflorire - formarea păstăilor şi a boabelor.
Cerinţe faţă de sol. Fasolea poate fi cultivată pe diferite tipuri de sol, pe
cernoziom, brun-roşcat, aluviuni, argilo-iluviale. Preferă însă soluri cu textură
mijlocie, fertile, cu pH de 6 - 7,5.
Sunt excluse solurile cu exces de umiditate, reci, slab aerate, nisipoase sau
salinizate.
14.2.6. Zone ecologice
Zonele în care fasolea găseşte condiţii foarte favorabile şi favorabile în
România sunt situate în Câmpia de Vest şi pe luncile Mureşului şi Târnavelor, iar
cea mai mare suprafaţă se află în Oltenia, Muntenia, Moldova, lunca Dunării.
74
14.2.7. Tehnologia de cultivare
14.2.7.1. Rotaţia
Faţă de planta premergătoare fasolea este puţin pretenţioasă, preferând
cerealele păioase de toamnă, cartoful sau chiar porumbul.
Nu se amplasează după floarea soarelui sau după alte leguminoase,
datorită bolilor comune, dar nici după sfecla de zahăr sau după porumbul erbicidat
cu Atrazin.
Monocultura este exclusă. Fasolea este o foarte bună premergătoare pentru
grâu.
14.2.7.2. Fertilizarea
Fasolea are cerinţe ridicate faţă de elementele nutritive din sol, dar
răspunsul la fertilizare este diferit în funcţie de tipul de sol. Fiind o leguminoasă,
fasolea nu trebuie fertilizată cu cantităţi mari de îngrăşăminte cu azot deoarece
este asigurat pe cale simbiotică, se va utiliza mai degrabă în perioada de vegetaţie
(apariţia primelor două frunze trifoliate - începutul înfloritului). Dozele
recomandate sunt de 30 - 50 kg N/ha, 30 - 40 kg P2O5/ha şi 40 - 60 kg K2O/ha.
Fosforul şi potasiul se administrează înainte de arătură.
14.2.7.3. Lucrările solului
Solul va fi bine pregătit datorită faptului că seminţele au nevoie de apă în
cantitate mare pentru a germina iar puterea de străbatere este redusă.
După recoltarea premergătoarei se efectuează dezmiriştirea urmată de o
arătură de vară la 25- 30 cm, care până în toamnă se grăpează pentru distrugerea
buruienilor.
Primăvara după zvântare arătura se grăpează pentru distrugerea crustei şi
afânarea solului, iar patul germinativ se pregăteşte cu combinatorul în preziua
semănatului. Arăturile tasate se pregătesc cu grapa cu discuri.
14.2.7.4. Sămânţa şi semănatul
Sămânţa să aibă puritatea de 98%, germinaţia de minim 80%, să nu fie
mai veche de 3 ani, se tratează înainte de semănat cu Tiradin 4 kg/t şi cu preparate
bacteriene (de tip Nitragin, care conţine bacteria Rhizobium phaseoli).
Semănatul pentru condiţiile ţării noastre se realizează în perioada 10
aprilie - 15 mai când în sol sunt 8- 10oC cu diferenţieri în funcţie de zonă.
75
În Câmpia Română, Câmpia de Vest şi Dobrogea semănatul se face în
intervalul 10 aprilie - 25 aprilie; în centrul Moldovei şi Transilvania, 15 - 30
aprilie, iar în zonele mai nordice, 10 - 15 mai. Semănatul prea timpuriu, într-un
sol rece şi umed, favorizează clocirea şi putrezirea boabelor, iar semănatul mai
târziu când vremea s-a încălzit bine şi solul pierde apa, întârzie germinaţia,
răsărirea, înfloritul şi fecundarea.
Semănatul se face cu SPC-9, în benzi de câte 3 rânduri la distanţe de 45
cm şi benzi de 70 cm, sau în rânduri echidistante, la 50 cm cu SPC-8.
Desimea este de 35 - 45 boabe germinabile/m2 în cultură neirigată şi 50 -
55 boabe germinabile/m2 în cultură irigată.
Cantitatea de sămânţă la hectar este de 80 - 200 kg în funcţie mai ales de
MMB.
Adâncimea de semănat este de 4 - 5 cm pe solurile cu textură mijlocie şi
umedă, 5- 6 cm pe solurile uşoare şi uscate.
14.2.7.4. Lucrările de îngrijire
în timpul vegetaţiei în funcţie de gradul de infestare cu buruieni perene din
genul Cirsium, Convolvulus, Sonchus se vor efectua 2- 3 praşile mecanice şi un
plivit manual pe rând. Se recomandă ca lucrările de prăşit să fie încheiate, până la
începutul înfloritului pentru a nu stânjeni fecundarea şi fructificarea.
în cazul buruienilor monocotiledonate, combaterea lor se poate realiza cu
erbicidele Treflan (3- 4 l/ha) sau Lasso (6- 8 l/ha) care se aplică înainte de
semănat, iar buruienile dicotiledonate se combat în timpul vegetaţiei cu Basagran
(2 l/ha), atunci când planta a format prima pereche de frunze trifoliate.
Frecvent, în timpul vegetaţiei, este semnalată prezenţa antracnozei boală
care se combate prin tratamente cu Dithane (2 kg/ha) sau Turdacupral (4 kg/ha),
iar dintre dăunători cea mai păgubitoare este gărgăriţa care atacă boabele. Atacul
începe în câmp şi se desăvârşeşte în depozite. Combaterea în câmp se face cu
Carbetox (2 l/ha) sau Siniratox (2 l/ha), iar după recoltare seminţele se vor gaza în
depozite cu Delicia 30 g/ht.
14.2.8. Recoltarea
Momentul începerii recoltării la fasolea pentru consum este când 75% din
păstăi s-au maturizat, iar la culturile pentru sămânţă când păstăile s-au maturizat
în totalitate.
76
Recoltarea se face cu maşina de dislocat fasole şi treeratul cu combina,
când plantele din brazde sunt uscate iar boabele au 16% umiditate.
14.3. SOIA
14.3.1. Importanţă. Răspândire
Soia este una dintre cele mai importante plante agricole, atât pentru
alimentaţia omului, a animalelor cât şi pentru industrie.
Soia se cultivă pentru seminţe care au un conţinut ridicat în substanţe
proteice peste 30%, grăsimi 17- 25% şi peste 24% hidraţi de carbon.
Proteinele din soia au valoare biologică ridicată, fiind echivalente cu
proteinele de origine animală. Şroturile rămase de la extragerea uleiului sunt
utilizate în hrana animalelor pentru echilibrarea proteică a raţiilor.
Ca plantă agricolă, fiind o leguminoasă, contribuie la ridicarea fertilităţii
solului.
Răspândire. În anul 2000, pe glob soia a ocupat o suprafaţă de peste 73
mil ha cu o producţie medie de cca. 2200 kg/ha.
În România suprafaţa cultivată în anul 2000 a fost de 14,4 mii ha de pe
care s-a recoltat o producţie medie de 1317 kg/ha.
14.3.2. Sistematică
Soia aparţine genului Glycine, specia cea mai importantă - Glycine
hispida, cu patru subspecii din care singura cultivată în ţara noastră este
manshurica.
14.3.3. Particularităţi morfologice
Rădăcina, este bine dezvoltată, pătrunde în sol până la 2 m, iar
ramificaţiile laterale pe o rază de 40- 70 cm.
Rădăcinile au capacitate mare de solubilizare şi de absorbţie a substanţelor
nutritive din sol.
în urma simbiozei cu bateriile fixatoare de azot se formează nodozităţile
care sunt vizibile după 10- 14 zile de la infecţie.
Tulpina este erectă, ramificată, având o înălţime de 40- 50 cm.
Frunzele. Soia are trei tipuri de frunze; cele care se prind la primul nod
sunt provenite din cotiledoane, la al doilea nod sunt simple, unifoliate, iar cele
situate la următoarele noduri sunt trifoliate, prinderea lor este alternă. Frunzele
77
trifoliate au un peţiol lung de 3- 30 cm, foliolele au formă ovală, lanceolată,
rombică şi sunt acoperite cu perişori deşi.
Florile sunt grupate câte 3- 9 în inflorescenţe tip raceme axilare sau
terminale. Florile sunt hermafrodite, fecundarea autogamă, înflorirea se face de la
bază către vârf.
Fructul este o păstaie uşor curbată sau dreaptă cu 1- 5 seminţe, pe o plantă
se pot forma până la 300- 400 păstăi, dar ajung la maturitate doar 30- 60 păstăi.
Seminţele sunt aproape sferice sau elipsoidale, de culoare galbenă, având
MMB între 50- 400 g.
14.3.5. Particularităţi biologice
Soia este o plantă erbacee, anuală având o perioadă de vegetaţie cuprinsă
între 95 - 140 zile. Ciclul de vegetaţie este împărţit în trei faze şi anume:
a) Faza de creştere şi vegetaţie, care durează 30 - 40 zile;
În această fază radicela creşte, formează primii perişori când are 2- 3 cm
lungime. Hipocotilul creşte, aduce cotiledoanele la suprafaţa solului. Ritmul de
creştere a rădăcinilor este intens şi scade înainte de fecundare. Tot în această fază
are loc creşterea şi dezvoltarea aparatului foliar.
b) Faza reproductivă, durează 35 - 50 zile;
Cuprinde înflorirea şi fructificarea, planta înregistrează creştere maximă,
nodozităţile furnizează azot plantei.
c) Faza maturizării seminţelor, care durează 30 - 50 zile;
Seminţele au o creştere rapidă până când ajung la greutatea maximă, adică
până la maturitatea fiziologică.
14.3.6. Cerinţe faţă de climă şi sol
Cerinţe faţă de căldură. Soia este o plantă cu cerinţe ridicate faţă de
căldură, seminţele încep să germineze când în sol este o temperatură minimă de 7-
8oC, iar răsărirea se produce la 8- 10oC. în timpul înfloritului sunt necesare valori
minime de 17- 18oC, iar la formarea seminţelor, minim 13- 14oC.
După răsărire soia este mai rezistentă la temperaturi scăzute (-2, -2,5oC)
decât fasolea.
Cerinţe faţă de umiditate. Faţă de umiditate soia are cerinţe ridicate.
Seminţele pentru germinare se îmbibă cu apă în cantitate de până la 150% din
greutatea lor. Consumul cel mai mare este înregistrat în faza de formare a
78
organelor de reproducere, înflorirea şi umplerea seminţelor (10- 15 iunie; 15- 20
august), această perioadă fiind considerată faza critică.
Cerinţe faţă de lumină. Cerinţele faţă de lumină pot fi asigurate prin
semănat mai timpuriu (în special pentru soiurile tardive), alegerea terenurilor precum
şi orientarea rândurilor să fie cât mai bine iluminate. Soia este o plantă de zi scurtă.
Cerinţe faţă de sol. Soia preferă soluri fertile, cu textură mijlocie, bine
drenate, cu reacţie neutră slab acidă. Nu sunt recomandate soluri prea umede, reci,
grele, acide sau sărăturate.
14.3.7. Zone ecologice
Pe teritoriul României soia găseşte condiţii favorabile de cultură în partea
de vest, (Câmpiile Mureş, Timiş, Criş, etc.), în Moldova (Jijia - Bahlui), Câmpia
Română, solurile bălane din Dobrogea.
14.3.8. Tehnologia de cultivare
14.3.8.1. Rotaţia
Soia preferă ca plante premergătoare cerealele păioase, graminee furajere,
sfecla pentru zahăr, porumbul şi cartoful. Sunt evitate floarea soarelui, rapiţa şi
alte plante leguminoase datorită bolilor comune.
La rândul ei soia este o bună premergătoare pentru majoritatea plantelor
care nu fac parte din familia leguminoaselor.
14.3.8.2. Fertilizarea
Dintre toate leguminoasele, soia are cele mai ridicate cerinţe pentru azot
datorită conţinutului ridicat al plantei în acest element.
în primele 25- 35 zile de vegetaţie, planta utilizează azotul numai din sol,
întrucât nu a fost creată încă simbioza cu bacteriile fixatoare de azot, după care, o
mare parte din azotul necesar (20- 80%) este asigurat prin asimilarea lui din
atmosferă.
Faza critică în nutriţia cu azot este cu 2 săptămâni înainte de înflorire.
Fosforul este necesar pentru dezvoltarea bacteriilor simbiotice, cerinţele
cele mai mari sunt imediat după răsărire şi de la înflorire până la maturitate.
Potasiul alături de fosfor favorizează dezvoltarea nodozităţilor, cerinţele
maxime sunt în perioada creşterii vegetative rapide şi scad odată cu formarea
seminţelor.
79
Dozele economice recomandate sunt de 30- 40 kg azot/ha pe solurile
sărace, aplicat înainte de semănat, fosfor 40- 80 kg/ha (cultură neirigată) iar
potasiu, 50- 100 kg/ha.
14.3.8.3. Lucrările solului
Lucrările solului se execută în scopul afânării şi aerisirii solului,
distrugerii buruienilor şi crearea unui pat germinativ care să asigure o răsărire
uniformă. La executarea lucrărilor solului se va ţine seama de tipul de sol şi
condiţiile climatice din zonă, de planta premergătoare.
Arătura se va executa la adâncimi de 25- 28 cm, în funcţie de umiditatea
din sol; cea de vară se menţine afânată şi fără buruieni până în toamnă.
În lipsa apei din sol, pentru a nu se crea bulgări, arătura este înlocuită prin
lucrări cu grapa cu discuri la adâncimea de 7- 11 cm, arătura urmând a se efectua
după căderea ploilor.
Primăvara pregătirea patului germinativ se realizează cu grapa cu colţi
reglabili pentru distrugerea crustei, nivelarea terenului şi distrugerea buruienilor.
În preziua semănatului se lucrează cu combinatorul, care mărunţeşte,
nivelează şi tasează solul.
14.3.8.4. Sămânţa şi semănatul
Calităţile materialului pentru semănat sunt apreciate prin puritate de 98%,
capacitatea de germinaţie minim 80 % şi MMB cât mai mare. Sămânţa se tratează
cu Tiradin 3,5 kg/t sau Captadin 0,2 - 0,5 kg/t. Se recomandă şi tratarea cu
Nitragin (suspensie de bacterii), care scurtează termenul de infestare cu bacterii şi
de formare a nodozităţilor.
Epoca de semănat este condiţionată de realizarea în sol a unei temperaturi
de 7-8oC la adâncimea de semănat.
Calendaristic soia se seamănă între 10- 20 aprilie, în nordul ţării şi între
20- 30 aprilie în restul zonelor. De fapt ca şi fasolea, soia se seamănă în paralel cu
porumbul pentru boabe.
Desimea la semănat este de 50- 55 b.g./m2 (irigare) şi 45- 50 b.g./m2
(neirigare).
Cantitatea de sămânţă la hectar este de 70- 100 kg.
Distanţa dintre rânduri se stabileşte în funcţie de tehnologia aplicată şi
anume, în benzi de 3 rânduri la 45 cm, cu 60- 70 cm între benzi (irigare), în
rânduri echidistante la 50 cm (neirigare).
80
Adâncimea de semănat este corelată cu textura solului şi gradul de
aprovizionare cu apă. Pe solurile mai grele această adâncime este de 2,5- 3,5 cm,
pe solurile mijlocii 2,5- 4,0 cm.
14.3.8.5. Lucrările de îngrijire
Combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor, reprezintă principalele
măsuri care se aplică în timpul vegetaţiei.
Crusta şi buruienile răsărite sau în curs de răsărire se distrug cu sapa
rotativă sau cu grapa cu colţi reglabili, lucrări care se efectuează înainte de
răsărirea plantelor.
După răsărire, când rândurile de plante se cunosc bine, se execută prima
praşilă mecanică.
Următoarele 2- 3 praşile se fac până la înfloritul plantelor.
Combaterea chimică a buruienilor se realizează prin aplicarea
următoarelor erbicide, Treflan 3 - 4 l/ha, Basagran 2 l/ha, Roundup 4 l/ha.
Cele mai periculoase boli sunt mana, fuzarioza, putregaiul alb, la apariţia
lor în câmp se fac 2- 3 tratamente cu Turdacupral 4 kg/ha, sau Ortocid 2,5 kg/ha.
14.3.8.6. Recoltarea
Momentul recoltării se stabileşte atunci când frunzele s-au îngălbenit şi au
căzut, iar păstăile sunt brunificate în procent de 70%, umiditatea seminţelor este
16%. Recoltarea se face cu combina, producţiile care se pot obţine sunt între 3-
4,5 t/ha în cultură irigată şi de 2,5- 3,5 t/ha în cultură neirigată.
CEREALE
13.1. Generalităţi
13.1.1. Importanţa economică a cerealelor
Cerealele sunt plante cultivate pentru boabe, având cel mai mare areal de
răspândire atât pe glob cât şi în România.
Din suprafaţa arabilă a lumii estimată la 1,4- 1,6 miliarde ha (după F.A.O),
peste 50% este ocupată cu cereale. în România din suprafaţa arabilă de peste 9,3
mil. ha în anul 1997 peste 6,3 mil ha au fost cultivate cu cereale (67,65% din arabil).
Din grupa cerealelor cultivate fac parte: grâul, secara, triticale, orzul,
ovăzul, orezul, porumbul, meiul, sorgul şi hrişca.
Cerealele sunt cultivate în principal pentru boabe care sunt utilizate atât în
hrana omului cât şi pentru animalele domestice, sau ca materie primă pentru
diferite industrii.
Boabele cerealelor au un conţinut redus în apă (12- 14%), ridicat în
extractive neazotate (50- 70%), amidon în special), proteine (8- 25% în funcţie de
specie), precum şi alţi compuşi (grăsimi, celuloză, vitamine etc.).
Sunt cele mai vechi plante luate în cultură (cca 10.000 de ani) iar ca
premergătoare sunt considerate cele mai bune pentru aproape toate plantele de
cultură.
13.2. Particularităţi morfologice i biologice ale cerealelor
13.2.1. Particularităţi morfologice
Principalele cereale făcând parte din aceeaşi familie botanică (Gramineae),
au particularităţi morfologice şi biologice comune.
Rădăcina cerealelor provine din embrion (rădăcină embrionară) sau se
formează la baza tulpinii (rădăcină adventivă). în urma germinării, din radicula
embrionului se formează rădăcinile embrionare.
Numărul acestora diferă de la o specie la alta, o singură rădăcină
embrionară se formează la porumb, sorg, mei, orez şi mai multe la cerealele
păioase (3 la grâul de toamnă, 3 la ovăz, 4 la secară şi 5- 8 la orz).
56
Rădăcinile adventive (coronare) iau naştere de la nodurile aflate la baza
tulpinii, sunt numeroase şi viguroase, formând un sistem fasciculat cu rol
determinant în nutriţia plantelor.
Tulpina cerealelor este un culm (pai) formată din internoduri, separate
prin noduri (5- 7 la cereale păioase şi 7- 15 la porumb, sorg). La cerealele păioase
(grâu, secară, orz, ovăz, orez) paiul este gol în interior cu excepţia nodurilor, în
schimb la porumb, sorg, mei, tulpina este plină cu măduvă pe toată lungimea ei.
Frunzele sunt alcătuite din limb şi teacă, sunt lipsite de peţiol (sesile),
prinderea pe tulpină se face prin intermediul tecii.
Aşezarea frunzelor pe tulpină este alternă, câte una la fiecare nod.
Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip spic sau panicul. Spicul este
format dintr-un rahis (ax) pe care sunt fixate mai multe spiculeţe (grâu, secară,
orz), iar la porumb inflorescenţa femelă este un spic modificat.
La ovăz, orez, sorg şi mei inflorescenţa este un panicul format, dintr-un ax
principal şi mai multe ramuri secundare, iar la porumb paniculul este situat în
vârful tulpinii (inflorescenţa masculă).
Fructul este o cariopsă, având pericarpul concrescut cu tegumentul. La
grâu, secară, porumb, cariopsa este golaşă, pe când la orz, ovăz, orez, mei şi sorg
este învelită în palei.
13.2.2. Particularităţi biologice
În ciclul evolutiv al cerealelor se disting două etape de creştere şi
dezvoltare - vegetativă şi generativă.
Etapa vegetativă este alcătuită din următoarele faze de vegetaţie,
germinaţia, înrădăcinarea şi înfrăţirea.
Etapa generativă cuprinde formarea paiului, apariţia inflorescenţei,
înflorirea, fecundarea, formarea şi maturarea boabelor.
Cunoaşterea fazelor de vegetaţie prezintă importanţă pentru stabilirea
tehnologiilor corespunzătoare cerinţelor plantelor.
13.3. GRÂUL
13.3.1. Importanţă
Dintre cereale grâul este cea mai importantă plantă cultivată pentru boabe,
care sunt utilizate în alimentaţia omului şi a animalelor, în industrii pentru
fabricarea pastelor făinoase, obţinerii amidonului, glucozei, etc.
57
Boabele de grâu conţin cantităţi însemnate de substanţe organice dintre
care extractivele neazotate reprezintă 63- 70%, proteinele 9- 13,5%, grăsimile 2%,
celuloza 2- 3%, iar substanţele minerale 1,5- 2%, au un conţinut redus în apă 10-
14%.
Tărâţele - reprezintă un furaj concentrat deosebit de valoros pentru
animale, iar paiele rămase după recoltat au utilizări multiple.
Grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor.
13.3.2. Răspândirea
Grâul este o cultură cu extindere foarte largă, cultivându-se pe toate
continentele. Suprafaţa pe glob ocupată cu această cultură în anul 1999 a fost de
224,6 mil ha de pe care s-a realizat o producţie medie de 2620 kg/ha.
în Europa suprafaţa ocupată cu grâu a fost de 26,9 mil ha, iar media la
hectar a fost de 5.115 kg, dintre ţările care au obţinut producţii medii cuprinse
între 7200 şi 7600 kg/ha menţionăm Germania, Anglia, Franţa.
în România în aceeaşi perioadă suprafaţa ocupată cu grâu a fost de 1,97
mil ha, iar producţia medie de 2.640 kg/ha.
13.3.3. Sistematică
Grâul fiind o cereală face parte din fam.Gramineae, genul Triticum, care
cuprinde mai multe speci, dintre care pentru ţara noastră mai importante sunt
speciile aestivum şi turgidum.
Grâul comun - Triticum aestivum, ssp.vulgare - este specia cea mai
răspândită, are forme de toamnă şi de primăvară.
Grâul durum (arnăut) - Triticum durum, se deosebeşte de grâul comun
în special prin proprietăţile pe care le au boabele care sunt mai bogate în substanţe
proteice (22 - 24 %), iar endospermul este sticlos, făina este folosită îndeosebi
pentru obţinerea pastelor făinoase.
13.3.4. Particularităţi biologice
Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă este de 270 - 290 zile, interval
prin care planta trece prin anumite faze de vegetaţie respectiv, germinarea,
înrădăcinarea, înflorirea (care alcătuiesc etapa vegetativă) şi alungirea paiului,
înspicarea - înflorirea, fecundarea, formarea şi maturarea bobului (etapa
generativă).
58
Germinarea - are loc atunci când boabele introduse în sol absorb apa.
Apa pătrunsă în bob activează enzimele din zona embrionului, transformă
substanţele de rezervă cu molecula complexă în substanţe simple uşor de asimilat
de către embrion.
Embrionul se hrăneşte, radicula străbate tegumentul, are loc încolţirea,
apar rădăcinile embrionare (3 - 5 rădăcini), care fixeaxă planta în sol. Muguraşul
creşte, se alungeşte, străbate solul, ajunge la suprafaţă marcând răsărirea.
Germinarea - răsărirea durează 8 - 10 zile în condiţii optime de
temperatură şi umiditate.
Înrădăcinarea - rădăcinile embrionare cresc, hrănesc planta până la
apariţia rădăcinilor adventive, după care acestea îndeplinesc funcţia de absorbţie a
apei şi substanţelor nutritive. Odată cu formarea rădăcinilor adventive, apar la
suprafaţa solului primele 2 - 3 frunze.
Înfrăţirea - este un mod particular de ramificare a tulpinii. La 2 cm în sol,
pe tulpină apare o îngroşare care va fi viitorul nod de înfrăţire, de la care se vor
forma 2 - 3 sau mai mulţi fraţi. înfrăţirea are loc la 12 - 15 zile de la răsărire.
Alungirea paiului - începe când tulpina atinge înălţimea de 5 cm,
nodurile încep să se îndepărteze prin formarea internodurilor. Paiul este format
din 5 - 6 internoduri, ultimul care poartă şi inflorescenţa este cel mai lung. Odată
cu alungirea paiului, creşte şi inflorescenţa.
Înspicarea - înflorirea - este marcată de apariţia spicului din teaca ultimei
frunze iar după 5 - 6 zile are loc înflorirea.
Polenizarea - Fecundarea - este autogamă întrucât polenul se eliberează
înainte de deschiderea florilor.
Formarea şi maturitatea bobului. Creşterea bobului începe imediat după
fecundare iar maturarea se produce după 32 - 45 zile de la fecundare.
13.3.5. Cerinţele faţă de climă şi sol
Cerinţele faţă de căldură. Seminţele germinează la temperaturi minime
de 1 - 3oC, iar înfrăţirea se produce la 8 - 10oC, încetineşte când temperatura scade
sub 5oC. Plantele înfrăţite rezistă iarna la -15o, -20o când solul este acoperit cu
zăpadă.
Primăvara, alungirea paiului are loc la 14 - 18oC iar înspicatul la 16 -
18oC. Fecundarea, formarea şi umplerea boabelor necesită temperaturi de 21oC.
59
Cerinţele faţă de umiditate. Grâul este o plantă cu cerinţe moderate faţă
de apă. Pentru germinare, seminţele absorb din sol apa, în cantităţi de 40-50 % din
greutatea lor. Cerinţele plantei cresc în primăvară, valorile maxime sunt atinse în
fazele de înspicare, fecundare şi formarea boabelor. Seceta din timpul formării
boabelor provoacă şiştăvirea boabelor (boabe seci).
Cerinţele faţă de sol. Grâul preferă soluri mijlocii, lutoase şi
lutoargiloase, permeabile, cu capacitate mare de reţinere a apei şi cu pH neutru
sau slab acid (6 - 7,5).
Solurile indicate sunt cele bălane, cernoziomurile, cernoziomurile cambice
şi argilo-iluviale, solurile brun roşcate. Sunt contraindicate solurile grele (pe care
apa stagnează) sau cele nisipoase (foarte permeabile) şi acide.
13.3.6. Zone ecologice
în România grâul se cultivă pe suprafeţe mari în două zone respectiv :
- zona foarte favorabilă care se situează în Câmpia de Vest, Câmpia
Dunării, Câmpia Transilvaniei şi în nord-estul Moldovei.
- zona favorabilă, care se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile, la
care se mai adaugă Dobrogea în vecinătatea litoralului, în Moldova, zona din
dreapta Siretului.
13.3.7. Tehnologia de cultivare
13.3.7.1. Rotaţia
În cadrul asolamentului grâul de toamnă urmează după plante care să se
recolteze devreme, să nu fie mari consumatoare de apă şi substanţe nutritive, să
lase terenul curat de buruieni, să nu aibă boli comune cu grâul.
Plantele foarte bune premergătoare- sunt mazărea, fasolea, borceagul,
rapiţa de toamnă, inul pentru ulei şi fibră, cartoful timpuriu şi de vară, cânepa
pentru fuior, porumbul pentru masă verde.
Toate aceste culturi se recoltează timpuriu (jumătatea verii), lasă solul
structurat, permit executarea lucrărilor solului devreme, astfel încât până toamna
să se acumuleze cantităţi suficiente de apă şi substanţe nutritive.
Plantele bune premergătoare - soia, sfecla, cartoful de toamnă, floarea
soarelui, porumbul pentru siloz şi pentru boabe, cânepa pentru sămânţă, culturi
care trebuiesc recoltate până la 10 - 15 săptămâni, pentru a rămâne un interval de
2 - 3 săptămâni până la semănatul grâului.
60
Monocultura de grâu nu este indicată, duce la extinderea unor boli,
apariţia unor dăunători, la înburuienare cu buruieni specifice grâului. în anumite
condiţii (toamne secetoase) se practică cultivarea grâului după grâu numai 2 ani,
cu respectarea tehnologiei culturii.
Plantele contraindicate - sunt culturile care lasă terenul sărac în apă şi
elemente nutritive cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul. Grâul nu se amplasează
după orz datorită bolilor şi dăunătorilor comuni, datorită sensibilităţii la efectul
remanent al erbicidelor triazinice, grâul nu urmează după culturi erbicidate cu
Atrazin.
13.3.7.2. Fertilizarea
Deşi consumul specific de elemente nutritive este redus, totuşi grâul
reacţionează bine la îngrăşăminte, datorită unor particularităţi dintre care amintim
: sistemul radicular este mai slab dezvoltat şi are o capacitate redusă de extragere
a substanţelor nutritive din sol, iar consumul maxim de elemente nutritive are loc
într-un timp relativ scăzut, de la alungirea paiului şi până la coacere (aceasta fiind
şi faza critică).
Îngrăşămintele chimice cu azot se administrează în doze care depind de
fertilitatea solului şi de producţiile planificate. Doza optimă este cuprinsă între 50-
şi 160 kg/ha, care se administrează 1/3 toamna înainte de semănat, iar restul se
administrează la sfârşitul iernii sau la desprimăvărare.
Îngrăşămintele cu fosfor sunt obligatorii pentru grâu, fosforul
favorizează dezvoltarea sistemului radicular şi înfrăţirea.
Doza de fosfor este cuprinsă între 60 şi 120 kg/ha, fosforul fiind încorporat
sub arătură.
Îngrăşămintele cu potasiu se vor administra pe solurile sărace în acest
element. Dozele recomandate sunt de 40- 80 kg/ha şi se aplică sub arătură odată
cu fosforul.
Îngrăşămintele organice cele mai folosite sunt gunoiul de grajd şi mustul
de gunoi. Aceste îngrăşăminte pot fi aplicate direct grâului sub arătură, sau plantei
premergătoare în doze de 15 - 20 t/ha.
13.3.7.3. Lucrările solului
Grâul are nevoie de un sol afânat în adâncime, fără bulgări, aşezat şi
nivelat, fără resturi vegetale. Lucrările solului se realizează diferenţiat în funcţie
de planta premergătoare şi de umiditatea solului.
61
După premergătoare timpurii (care se recoltează în lunile iunie sau
iulie).
- când solul are un conţinut ridicat în umiditate se efectuează arătura de
vară la adâncimea de 20 - 22 cm, imediat după recoltarea premergătoarelor;
- când solul are un conţinut redus în apă se execută dezmiriştitul cu grapa
cu discuri în scopul realizării unui strat afâna, care împiedică evaporarea apei, se
distrug buruienile şi dăunătorii. Arătura se face după căderea ploilor. Arătura de
vară se menţine afânată şi fără buruieni, până la semănat, prin lucrări cu grapa cu
discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili.
După premergătoare târzii (care se recoltează toamna).
Imediat după recoltare se aplică o lucrare cu grapa cu discuri,
perpendicular pe direcţia rândurilor pentru a mărunţi resturile vegetale în scopul
încorporării acestora în sol.
în funcţie de umiditatea din sol lucrările se aplică diferenţiat :
- când solul are un conţinut în apă corespunzător, se execută arătura la
adâncimea de 20 - 25 cm cu plugul în agregat cu grapa stelată, până la semănat să
rămână cel puţin 2 - 3 săptămâni, timp în care solul să se aşeze;
- când solul este prea uscat şi rezultă bulgări se renunţă la arătură,
pregătirea se face prin 2-3 treceri cu grapa cu discuri în agregat cu grapa stelată.
Pregătirea patului germinativ se recomandă a se face chiar în ziua
semănatului, prin lucrări superficiale cu combinatorul sau cu grapa, perpendicular
pe direcţia de înaintare a semănătorii.
Solul trebuie să fie mărunţit, nivelat şi afânat pe adâncimea de 6 - 8 cm, în
care se introduc seminţele.
13.3.7.4. Sămânţa şi semănatul
Sămânţa utilizată la semănat trebuie să aparţină soiului zonat, să fie
certificată, să aibă puritate fizică minimă 98%, facultatea germinativă minimă
85% iar MMB cât mai mare.
Înainte de semănat se tratează preventiv contra dăunătorilor şi agenţilor
patogeni.
Împotriva bolilor se fac tratamente cu preparate pe bază de Carboxin
(Vitavax 200, 2 l/t), iar pentru agenţii patogeni care se transmit prin sol,
tratamentele se fac cu insectofungicide (lindan + carboxin + thiuram - ex. Vitalin
85 PTS).
62
Epoca de semănat se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii să
rămână 40-50 zile pentru ca plantele să se dezvolte normal, să-şi formeze nodul
de înfrăţire şi să aibă 2- 3 fraţi într-un cuvânt să aibă loc “călirea” plantelor.
Epoca optimă se diferenţiază pe zone, astfel în Câmpia de sud, de vest şi în
Câmpia Transilvaniei intervalul este 25 septembrie - 10 octombrie, pentru zona
colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, semănatul se face mai devreme,
20 septembrie - 5 octombrie.
Desimea la semănat se stabileşte în funcţie de însuşirile soiului cultivat,
în general asigurându-se 450- 600 boabe germinabile la 1 m2, limita inferioară se
foloseşte pentru soiurile care înfrăţesc bine.
Cantitatea de sămânţă la hectar se calculează pe baza desimii la
semănat, a purităţii, germinaţiei şi valoarea MMB a seminţei, rezultând de regulă
200- 250 kg/ha.
Adâncimea de semănat depinde de umiditatea solului, data semănatului.
Pe terenurile cu umiditate corespunzătoare adâncimea este de 4- 5 cm, în timp ce
acolo unde apa este insuficientă, adâncimea de încorporare este de 5- 6 cm.
Distanţele de semănat sunt cuprinse pe plan mondial între 10- 18 cm, la
noi în ţară se foloseşte distanţa între rânduri de 12,5 cm.
Semănatul se face cu semănătoarea purtată universală cu 29 de brăzdare-
SUP-29.
13.3.7.5. Lucrările de îngrijire
Scopul acestor lucrări este menţinerea densităţii, asigurarea hranei
necesare plantelor, combaterea buruienilor.
Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire şi se
realizează prin metode agrotehnice (lucrări cu grapa), sau chimice (folosirea
erbicidelor).
Deoarece prin grăpatul de primăvară se produc şi daune (tasarea solului,
distrugerea plantelor), se recomandă utilizarea erbicidelor primăvara când plantele
sunt în faza de înfrăţit şi până la formarea primului internod. Pentru buruienile
dicotiledonate se utilizează erbicidul 2,4D în doză de 1,5- 2,5 l/ha, Dicotex, 1,5-
2,5 l/ha sau Basagran, 2- 4 l/ha iar pentru distrugerea buruienilor
monocotiledonate se foloseşte Granstar 75 DF, 20- 25 g/ha, Puma CE, 0,8- 1,0
l/ha etc.
63
Combaterea bolilor se poate realiza preventiv prin folosirea de sămânţă
sănătoasă, tratată, aparţinând unor soiuri rezistente, iar în vegetaţie se fac
tratamente folosind preparate recomandate pentru combaterea făinării (Tilt 250
EC, 0,5 l/ha).
Combaterea dăunătorilor. în cultura grâului cei mai frecvenţi dăunători
sunt, gândacul ghebos, ploşniţele cerealelor, cărăbuşii cerealelor etc. Combaterea
lor se face cu insecticide organo-fosforice (Pirimex, 2,5 l/ha), insecticide cu
triclorfon (Fastac, 150 ml/ha).
13.3.7.6. Recoltarea
Momentul optim este atunci când umiditatea boabelor a ajuns la 14 - 15
%, recoltarea făcându-se cu combinele autopropulsate (recoltare monofazică). în
anumite condiţii se practică recoltarea divizată, care se realizează prin secerarea
plantelor cu vindroverul, uscarea pe brazdă şi apoi treieratul cu combina
prevăzută cu ridicător de brazdă.
Strângerea paielor şi eliberarea terenului să se facă în timpul cel mai scurt
de la recoltare.
Producţiile medii realizate în România variază între 1700 şi 3300 kg/ha.
13.4. PORUMBUL
13.4.1. Importanţă
Între plantele cultivate pe glob porumbul ocupă locul al treilea ca
importanţă datorită faptului că se cultivă pe o arie largă, este o plantă prăşitoare
bună premergătoare pentru multe culturi, suportă monocultura mai mulţi ani,
capacitate mare de producţie, cultura poate fi mecanizabilă 100%, etc.
Boabele de porumb sunt utilizate sub diferite forme în alimentaţia omului,
dar şi pentru furajarea animalelor, constituind pentru acestea un furaj concentrat
energetic (1,2 - 1,3 UN/kg) deosebit de important. i celelalte produse secundare,
ciocălăii, pănuşile, cocenii sunt utilizate fie pentru furajarea animalelor, fie ca
materie primă pentru industria celulozei, sau diverse împletituri.
Planta întreagă în diferite stadii de dezvoltare se însilozează asigurând un
furaj important pentru perioada de iarnă.
Boabele de porumb sunt sărace în proteină (7- 10%) dar sunt bogate în
glucide peste 70% din care amidon peste 61 %, mai conţin grăsimi 3- 4%, săruri
minerale, vitamine din complexul B şi provitamina A.
64
13.4.2. Răspândire
Porumbul s-a cultivat pe glob pe o suprafaţă de peste 137 mil ha (1998),
realizându-se o producţie medie de 4000 - 4400 kg/ha. în România în aceeaşi
perioadă, porumbul s-a cultivat pe o suprafaţă de peste 3 mil ha, producţia medie
a fost de 2795 kg/ha (Buletin FAO, 1998).
13.4.3. Sistematică. Hibrizi cultivaţi în România.
Porumbul face parte din familia Gramineae, specia Zea mays L. cu mai
multe convarietăţi dintre care mai importante sunt:
- Zea mays L. conv. indurata - porumbul cu bobul tare, sticlos;
- Zea mays L. conv. indentata - porumbul dinte de cal
- Zea mays L. conv. aorista - porumbul pentru floricele cu bobul mic;
- Zea mays L. conv. saccharata - porumbul zaharat cu boabe sticloase;
- Zea mays L. conv. amylacea - porumbul amidonos, cu bobul mare;
- Zea mays L. conv. ceratina - porumbul cu bobul opac, ceros.
Porumbul este originar din cele două Americi şi a pătruns în Europa în
urma expediţiilor lui Columb (1493), iar în ţara noastră a fost introdus la sfârşitul
secolului XVII, începutul secolului XVIII.
Perioada de vegetaţie este de 110 - 155 zile. Hibrizii pot fi clasificaţi după
modul de obţinere în trei grupe, simpli (HS), dubli (HD) şi triliniari (HT), iar după
perioada de vegetaţie (110 - 155 zile), în 9 grupe după sistemul FAO (foarte
timpurii, timpurii, semitimpurii, semitârzii şi târzii).
13.4.4. Particularităţi morfologice
Sistemul radicular este reprezentat printr-o rădăcină embrionară care
asigură apa şi hrana în primele 2 - 3 săptămâni.
Din fiecare nod situat la baza tulpinii se formează 8 - 20 rădăcini
adventive cu rol de ancorare şi absorbţie.
Peste jumătate din masa radiculară se dezvoltă în primii 30 cm de sol.
Tulpina este formată din 7- 15 internoduri pline cu măduvă, are înălţimea
de 1,5 - 3 m şi proprietatea de a produce lăstari (copili).
Frunzele au un limb lung (50- 80 cm) şi lat de 4- 12 cm, prezintă însuşirea
de a se răsuci spre interior, mai ales pe timp de secetă, mărind astfel rezistenţa
plantei la secetă.
65
Prinderea frunzelor pe tulpină este alternă, numărul lor variază între 9 la
hibrizi extratimpurii şi peste 22 de frunze la hibrizii foarte tardivi.
Inflorescenţele. Porumbul este o plantă unisexuată monoică, adică pe
aceeaşi tulpină are atât flori femele cât şi flori mascule. Florile femele sunt
grupate în inflorescenţe de tip spic, situate la subsuoara frunzelor, iar cele
mascule, într-o inflorescenţă terminală de tip panicul.
Fructul este o cariopsă având greutăţi, forme şi culori diferite.
13.4.5. Particularităţi biologice
În ciclul de dezvoltare al porumbului se disting două etape, vegetativă şi
generativă.
Etapa vegetativă începe de la germinat - răsărit şi până la apariţia
stigmatelor. Durează 7- 8 săptămâni, cuprinde 5 faze, identificarea fazelor se face
după numărul de frunze formate. Primele 2- 4 frunze complete formate apar la 1-
2 săptămâni după răsărire, iar ultimele 14- 16, la 7- 8 săptămâni.
Etapa generativă este marcată de apariţia stigmatelor şi până la maturarea
boabelor.
Celelalte faze se raportează la momentul apariţiei stigmatelor care are loc
la 9- 10 săptămâni după răsărire.
Boabele încep să se umple la 12 zile după apariţia stigmatelor, iar
maturitatea fiziologică are loc la 60 zile de la apariţia stigmatelor.
13.4.6.Cerinţele faţă de climă şi sol
Cerinţele faţă de temperatură. Porumbul are cerinţe mari faţă de
căldură, care este factorul limitativ al răspândirii lui.
Seminţele germinează la 8- 10o, după răsărire plantele nu rezistă la -4oC.
în timpul înfloritului, temperatura trebuie să fie cuprinsă între 18- 24oC,
viabilitatea plantelor scade, iar decalajul între apariţia paniculelor şi a stigmatelor
este mai pronunţat, când temperaturile depăşesc aceste valori.
Cerinţele faţă de umiditate. Porumbul este mai rezistent la secetă în
prima parte a perioadei de vegetaţie, datorită sistemului radicular puternic
dezvoltat. Cele mai mari cerinţe, sunt în perioada de cca. 50 zile, cuprinsă
dinaintea înspicatului şi până la începutul coacerii în ceară. în perioada umplerii
boabelor lipsa de umiditate poate provoca şiştăvirea acestora.
66
Cerinţele faţă de lumină. Fiind o plantă de zi scurtă, creşte bine în
condiţii de lumină intensă.
Cerinţele faţă de sol. Cele mai bune rezultate se obţin pe soluri fertile,
profunde cu textură mijlocie, bogate în humus, cu un pH de la 5,8 până la pH 7,5.
Solurile recomandate pentru această cultură sunt cernoziomurile, solul bălan,
brun-roşcat şi brune de pădure.
Mai puţin favorabile sunt solurile nisipoase care nu reţin apa, solurile
argiloase, grele, reci, care formează crustă, se crapă şi rup rădăcinile plantelor.
13.4.7. Zone ecologice
Zonarea porumbului se face ţinând cont de condiţiile climatice. în ţara
noastră zona foarte favorabilă acestei culturi cuprinde Câmpia din sudul ţării,
Dobrogea şi partea sudică a Podişului Moldovei, Câmpia de vest.
Zona favorabilă se întinde de la zona foarte favorabilă spre interiorul ţării
cuprinzând cea mai mare parte din Podişul Moldovei şi Transilvania.
13.4.8. Tehnologia de cultivare
13.4.8.1. Rotaţia
Porumbul poate fi cultivat după toate culturile, rezultatele cele mai bune se
obţin după premergătoarele care se recoltează în prima parte a verii sau după
leguminoase anuale pentru boabe şi furajere.
Dintre premergătoarele timpurii sunt recomandate cerealele păioase de
toamnă, inul, cânepa, cartoful de vară, precum şi după floarea soarelui, sfecla de
zahăr, cartof, care se recoltează toamna.
Datorită structurii culturilor în România, rotaţia grâu-porumb este
obligatorie, porumbul este favorizat deoarece se cultivă după o cultură timpurie.
Monocultura porumbului nu este recomandată pentru că favorizează
înmulţirea buruienilor specifice (costreiul), la apariţia unor boli şi dăunători, la
distrugerea structurii solului.
Porumbul poate fi la rândul său o bună premergătoare pentru toate
culturile de primăvară, dar şi pentru grâul de toamnă, dacă sunt cultivaţi hibrizi
timpurii, care să elibereze terenul la începutul lunii septembrie.
13.4.8.2. Fertilizarea
Porumbul este o mare consumatoare de azot şi potasiu.
67
Azotul este elementul principal în fertilizarea porumbului, care
favorizează acumularea substanţelor proteice.
Fosforul are rol în creşterea şi fructificarea porumbului, iar potasiu
măreşte rezistenţa plantei la cădere, secetă şi boli.
Dozele de îngrăşăminte se vor stabili în funcţie de fertilitatea solului, de
producţia planificată şi de hibridul cultivat, pentru hibrizii timpurii; 80 - 120 kg
N+40 kg P2O5/ha, iar pentru cei mijlocii, 120 - 140 kg N + 60 kg P2O5.
Dozele de potasiu se stabilesc după conţinutul solului în potasiu şi
producţia planificată, acestea variind între 40 - 80 kg K2O/ha.
Gunoiul de grajd este un îngrăşământ organic recomandat pentru această
cultură deoarece determină sporuri însemnate de recoltă, doza recomandată este
de 40 - 50 t/ha.
Metode şi epoca de aplicare a îngrăşămintelor
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se administrează înainte de efectuarea
arăturii şi se încorporează în sol odată cu lucrarea de bază. Epoca optimă de
administrarea azotului este primăvara la pregătirea patului germinativ, prin
încorporarea lui în sol cu grapa cu discuri. Gunoiul de grajd poate fi aplicat anual
sau o dată la 3 - 4 ani, înainte de efectuarea arăturii.
13.4.8.3. Lucrările solului
Terenul trebuie să fie afânat pe un strat adânc, mărunţit la suprafaţă, fără
buruieni şi cu rezervă mare de apă.
a. După premergătoare timpurii.
Pregătirea terenului începe imediat după recoltarea premergătoarelor
timpurii, prin executarea unei lucrări cu grapa cu discuri în vederea mărunţirii
resturilor vegetale, urmată apoi de nivelare şi fertilizare.
Arătura de vară se execută cu plugul în agregat cu grapa stelată la
adâncimea de 20- 25 cm pe terenurile uşoare şi de 25- 30 cm pe terenurile mijlocii
şi grele. Până în toamnă se menţine fără buruieni, prin lucrări cu grapa cu discuri.
b. După premergătoare târzii.
După culturile care se recoltează toamna târziu se execută mărunţirea
resturilor vegetale şi apoi arătura cu plugul în agregat cu grapa stelată. încă din
toamnă se face nivelarea şi mărunţirea arăturii care favorizează păstrarea apei în
sol şi zvântarea uniformă în primăvară. Pe terenurile în pantă arăturile se fac
68
obligatoriu paralel cu direcţia curbelor de nivel şi pot fi lăsate nediscuite până în
primăvară.
c. Pregătirea patului germinativ.
Primăvara după zvântarea solului, pregătirea patului germinativ se va
diferenţia după umiditatea din sol şi de starea terenului. Un teren nivelat,
neînburuienat se va lucra în preziua semănatului cu combinatorul sau cu grapa cu
discuri în agregat cu grapa cu colţi. Pe un teren denivelat şi înburuienat se execută
o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi, iar în preziua
semănatului patul germinativ se pregăteşte cu combinatorul, perpendicular pe
direcţia de semănat.
13.4.8.3. Sămânţa şi semănatul
Materialul folosit la semănat trebuie să aibe puritatea fizică minimă de
98% şi germinaţia minimă de 90%. înainte de semănat pentru prevenirea bolilor şi
dăunătorilor sămânţa se tratează cu Tiradin 75 (3 kg/t), TMTD 75 (4 kg/t),
Furadan 35 ST (2,5 kg/t), Carbodan 35 ST (25 kg/t) etc.
Epoca de semănat se stabileşte atunci când în sol la adâncimea de 10 cm
sunt cel puţin 8oC.
Calendaristic, în zona de câmpie, porumbul se seamănă între 1- 20 aprilie,
iar în celelalte zone între 15- 30 aprilie.
Semănatul prea timpuriu are drept urmare putrezirea boabelor în sol
(”clocirea”), iar dacă semănatul se face mai târziu, când umiditatea solului se
reduce, răsărirea este neuniformă, creşte procentul de plante sterile, scade
randamentul de boabe.
Desimea plantelor se calculează funcţie de condiţiile climatice, de
fertilitatea solului, de hibridul cultivat.
Limitele desimilor optime fiind între 55- 65000 plante/ha la hibrizii
timpurii şi între 50- 55000 plante/ha la cei semitimpurii; iar în condiţii de irigare,
numărul de plante creşte cu 10- 15000.
Cantitatea de sămânţă la hectar variază între 14- 30 kg în funcţie de
MMB, puritate şi germinaţie.
Distanţa între rânduri este de 70 cm în culturile neirigate şi de 80 cm în
culturile irigate.
69
Adâncimea de semănat variază după textura şi umiditatea solului şi este
de 5 - 6 cm pe solurile umede şi grele şi de 6- 8 cm pe solurile mijlocii din zonele
mai uscate. Semănatul se realizează cu semănătoarea de precizie tip SPC6.
13.4.8.5. Lucrări de îngrijire
Scopul executării acestor lucrări este combaterea crustei, a buruienilor şi
dăunătorilor.
Distrugerea crustei şi buruienilor apărute înainte de răsărirea porumbului
se realizează cu sape rotative perpendicular pe direcţia rândurilor. După răsărirea
plantelor se execută 2- 3 praşile mecanice, prima praşilă trebuie efectuată în
primele 10 zile după răsărire, praşila a doua după 10- 14 zile, iar a treia după 15-
20 zile de la a doua.
Praşilele mecanice se execută cu cultivatorul care distruge buruienile între
rânduri şi manual cu sapa pe direcţia rândurilor de plante.
Combaterea buruienilor se poate realiza şi pe cale chimică prin utilizarea
erbicidelor de tip Onezin (3 l/ha), Pitezin 75 (2 kg/ha), Eradicane 75 EC (5- 6
l/ha), Sare DMA (1,5 l/ha) etc.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face preventiv prin tratamentul
seminţei, iar în cazul semnalării atacului de dăunători (viermi sârmă, gărgăriţa
frunzelor), se fac tratamente cu Decis (0,3 l/ha), Sinoratox 35 (3 l/ha).
13.4.9. Recoltarea
Ştiuleţii pot fi recoltaţi mecanizat când boabele au 30% umiditate, iar sub
formă de boabe, recoltarea poate începe când umiditatea este de 24%.
Recoltarea se poate face şi manual, rezultând ştiuleţi depănuşaţi, iar apoi
se taie tulpinile.
13.1.1. Importanţa economică a cerealelor
Cerealele sunt plante cultivate pentru boabe, având cel mai mare areal de
răspândire atât pe glob cât şi în România.
Din suprafaţa arabilă a lumii estimată la 1,4- 1,6 miliarde ha (după F.A.O),
peste 50% este ocupată cu cereale. în România din suprafaţa arabilă de peste 9,3
mil. ha în anul 1997 peste 6,3 mil ha au fost cultivate cu cereale (67,65% din arabil).
Din grupa cerealelor cultivate fac parte: grâul, secara, triticale, orzul,
ovăzul, orezul, porumbul, meiul, sorgul şi hrişca.
Cerealele sunt cultivate în principal pentru boabe care sunt utilizate atât în
hrana omului cât şi pentru animalele domestice, sau ca materie primă pentru
diferite industrii.
Boabele cerealelor au un conţinut redus în apă (12- 14%), ridicat în
extractive neazotate (50- 70%), amidon în special), proteine (8- 25% în funcţie de
specie), precum şi alţi compuşi (grăsimi, celuloză, vitamine etc.).
Sunt cele mai vechi plante luate în cultură (cca 10.000 de ani) iar ca
premergătoare sunt considerate cele mai bune pentru aproape toate plantele de
cultură.
13.2. Particularităţi morfologice i biologice ale cerealelor
13.2.1. Particularităţi morfologice
Principalele cereale făcând parte din aceeaşi familie botanică (Gramineae),
au particularităţi morfologice şi biologice comune.
Rădăcina cerealelor provine din embrion (rădăcină embrionară) sau se
formează la baza tulpinii (rădăcină adventivă). în urma germinării, din radicula
embrionului se formează rădăcinile embrionare.
Numărul acestora diferă de la o specie la alta, o singură rădăcină
embrionară se formează la porumb, sorg, mei, orez şi mai multe la cerealele
păioase (3 la grâul de toamnă, 3 la ovăz, 4 la secară şi 5- 8 la orz).
56
Rădăcinile adventive (coronare) iau naştere de la nodurile aflate la baza
tulpinii, sunt numeroase şi viguroase, formând un sistem fasciculat cu rol
determinant în nutriţia plantelor.
Tulpina cerealelor este un culm (pai) formată din internoduri, separate
prin noduri (5- 7 la cereale păioase şi 7- 15 la porumb, sorg). La cerealele păioase
(grâu, secară, orz, ovăz, orez) paiul este gol în interior cu excepţia nodurilor, în
schimb la porumb, sorg, mei, tulpina este plină cu măduvă pe toată lungimea ei.
Frunzele sunt alcătuite din limb şi teacă, sunt lipsite de peţiol (sesile),
prinderea pe tulpină se face prin intermediul tecii.
Aşezarea frunzelor pe tulpină este alternă, câte una la fiecare nod.
Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip spic sau panicul. Spicul este
format dintr-un rahis (ax) pe care sunt fixate mai multe spiculeţe (grâu, secară,
orz), iar la porumb inflorescenţa femelă este un spic modificat.
La ovăz, orez, sorg şi mei inflorescenţa este un panicul format, dintr-un ax
principal şi mai multe ramuri secundare, iar la porumb paniculul este situat în
vârful tulpinii (inflorescenţa masculă).
Fructul este o cariopsă, având pericarpul concrescut cu tegumentul. La
grâu, secară, porumb, cariopsa este golaşă, pe când la orz, ovăz, orez, mei şi sorg
este învelită în palei.
13.2.2. Particularităţi biologice
În ciclul evolutiv al cerealelor se disting două etape de creştere şi
dezvoltare - vegetativă şi generativă.
Etapa vegetativă este alcătuită din următoarele faze de vegetaţie,
germinaţia, înrădăcinarea şi înfrăţirea.
Etapa generativă cuprinde formarea paiului, apariţia inflorescenţei,
înflorirea, fecundarea, formarea şi maturarea boabelor.
Cunoaşterea fazelor de vegetaţie prezintă importanţă pentru stabilirea
tehnologiilor corespunzătoare cerinţelor plantelor.
13.3. GRÂUL
13.3.1. Importanţă
Dintre cereale grâul este cea mai importantă plantă cultivată pentru boabe,
care sunt utilizate în alimentaţia omului şi a animalelor, în industrii pentru
fabricarea pastelor făinoase, obţinerii amidonului, glucozei, etc.
57
Boabele de grâu conţin cantităţi însemnate de substanţe organice dintre
care extractivele neazotate reprezintă 63- 70%, proteinele 9- 13,5%, grăsimile 2%,
celuloza 2- 3%, iar substanţele minerale 1,5- 2%, au un conţinut redus în apă 10-
14%.
Tărâţele - reprezintă un furaj concentrat deosebit de valoros pentru
animale, iar paiele rămase după recoltat au utilizări multiple.
Grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor.
13.3.2. Răspândirea
Grâul este o cultură cu extindere foarte largă, cultivându-se pe toate
continentele. Suprafaţa pe glob ocupată cu această cultură în anul 1999 a fost de
224,6 mil ha de pe care s-a realizat o producţie medie de 2620 kg/ha.
în Europa suprafaţa ocupată cu grâu a fost de 26,9 mil ha, iar media la
hectar a fost de 5.115 kg, dintre ţările care au obţinut producţii medii cuprinse
între 7200 şi 7600 kg/ha menţionăm Germania, Anglia, Franţa.
în România în aceeaşi perioadă suprafaţa ocupată cu grâu a fost de 1,97
mil ha, iar producţia medie de 2.640 kg/ha.
13.3.3. Sistematică
Grâul fiind o cereală face parte din fam.Gramineae, genul Triticum, care
cuprinde mai multe speci, dintre care pentru ţara noastră mai importante sunt
speciile aestivum şi turgidum.
Grâul comun - Triticum aestivum, ssp.vulgare - este specia cea mai
răspândită, are forme de toamnă şi de primăvară.
Grâul durum (arnăut) - Triticum durum, se deosebeşte de grâul comun
în special prin proprietăţile pe care le au boabele care sunt mai bogate în substanţe
proteice (22 - 24 %), iar endospermul este sticlos, făina este folosită îndeosebi
pentru obţinerea pastelor făinoase.
13.3.4. Particularităţi biologice
Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă este de 270 - 290 zile, interval
prin care planta trece prin anumite faze de vegetaţie respectiv, germinarea,
înrădăcinarea, înflorirea (care alcătuiesc etapa vegetativă) şi alungirea paiului,
înspicarea - înflorirea, fecundarea, formarea şi maturarea bobului (etapa
generativă).
58
Germinarea - are loc atunci când boabele introduse în sol absorb apa.
Apa pătrunsă în bob activează enzimele din zona embrionului, transformă
substanţele de rezervă cu molecula complexă în substanţe simple uşor de asimilat
de către embrion.
Embrionul se hrăneşte, radicula străbate tegumentul, are loc încolţirea,
apar rădăcinile embrionare (3 - 5 rădăcini), care fixeaxă planta în sol. Muguraşul
creşte, se alungeşte, străbate solul, ajunge la suprafaţă marcând răsărirea.
Germinarea - răsărirea durează 8 - 10 zile în condiţii optime de
temperatură şi umiditate.
Înrădăcinarea - rădăcinile embrionare cresc, hrănesc planta până la
apariţia rădăcinilor adventive, după care acestea îndeplinesc funcţia de absorbţie a
apei şi substanţelor nutritive. Odată cu formarea rădăcinilor adventive, apar la
suprafaţa solului primele 2 - 3 frunze.
Înfrăţirea - este un mod particular de ramificare a tulpinii. La 2 cm în sol,
pe tulpină apare o îngroşare care va fi viitorul nod de înfrăţire, de la care se vor
forma 2 - 3 sau mai mulţi fraţi. înfrăţirea are loc la 12 - 15 zile de la răsărire.
Alungirea paiului - începe când tulpina atinge înălţimea de 5 cm,
nodurile încep să se îndepărteze prin formarea internodurilor. Paiul este format
din 5 - 6 internoduri, ultimul care poartă şi inflorescenţa este cel mai lung. Odată
cu alungirea paiului, creşte şi inflorescenţa.
Înspicarea - înflorirea - este marcată de apariţia spicului din teaca ultimei
frunze iar după 5 - 6 zile are loc înflorirea.
Polenizarea - Fecundarea - este autogamă întrucât polenul se eliberează
înainte de deschiderea florilor.
Formarea şi maturitatea bobului. Creşterea bobului începe imediat după
fecundare iar maturarea se produce după 32 - 45 zile de la fecundare.
13.3.5. Cerinţele faţă de climă şi sol
Cerinţele faţă de căldură. Seminţele germinează la temperaturi minime
de 1 - 3oC, iar înfrăţirea se produce la 8 - 10oC, încetineşte când temperatura scade
sub 5oC. Plantele înfrăţite rezistă iarna la -15o, -20o când solul este acoperit cu
zăpadă.
Primăvara, alungirea paiului are loc la 14 - 18oC iar înspicatul la 16 -
18oC. Fecundarea, formarea şi umplerea boabelor necesită temperaturi de 21oC.
59
Cerinţele faţă de umiditate. Grâul este o plantă cu cerinţe moderate faţă
de apă. Pentru germinare, seminţele absorb din sol apa, în cantităţi de 40-50 % din
greutatea lor. Cerinţele plantei cresc în primăvară, valorile maxime sunt atinse în
fazele de înspicare, fecundare şi formarea boabelor. Seceta din timpul formării
boabelor provoacă şiştăvirea boabelor (boabe seci).
Cerinţele faţă de sol. Grâul preferă soluri mijlocii, lutoase şi
lutoargiloase, permeabile, cu capacitate mare de reţinere a apei şi cu pH neutru
sau slab acid (6 - 7,5).
Solurile indicate sunt cele bălane, cernoziomurile, cernoziomurile cambice
şi argilo-iluviale, solurile brun roşcate. Sunt contraindicate solurile grele (pe care
apa stagnează) sau cele nisipoase (foarte permeabile) şi acide.
13.3.6. Zone ecologice
în România grâul se cultivă pe suprafeţe mari în două zone respectiv :
- zona foarte favorabilă care se situează în Câmpia de Vest, Câmpia
Dunării, Câmpia Transilvaniei şi în nord-estul Moldovei.
- zona favorabilă, care se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile, la
care se mai adaugă Dobrogea în vecinătatea litoralului, în Moldova, zona din
dreapta Siretului.
13.3.7. Tehnologia de cultivare
13.3.7.1. Rotaţia
În cadrul asolamentului grâul de toamnă urmează după plante care să se
recolteze devreme, să nu fie mari consumatoare de apă şi substanţe nutritive, să
lase terenul curat de buruieni, să nu aibă boli comune cu grâul.
Plantele foarte bune premergătoare- sunt mazărea, fasolea, borceagul,
rapiţa de toamnă, inul pentru ulei şi fibră, cartoful timpuriu şi de vară, cânepa
pentru fuior, porumbul pentru masă verde.
Toate aceste culturi se recoltează timpuriu (jumătatea verii), lasă solul
structurat, permit executarea lucrărilor solului devreme, astfel încât până toamna
să se acumuleze cantităţi suficiente de apă şi substanţe nutritive.
Plantele bune premergătoare - soia, sfecla, cartoful de toamnă, floarea
soarelui, porumbul pentru siloz şi pentru boabe, cânepa pentru sămânţă, culturi
care trebuiesc recoltate până la 10 - 15 săptămâni, pentru a rămâne un interval de
2 - 3 săptămâni până la semănatul grâului.
60
Monocultura de grâu nu este indicată, duce la extinderea unor boli,
apariţia unor dăunători, la înburuienare cu buruieni specifice grâului. în anumite
condiţii (toamne secetoase) se practică cultivarea grâului după grâu numai 2 ani,
cu respectarea tehnologiei culturii.
Plantele contraindicate - sunt culturile care lasă terenul sărac în apă şi
elemente nutritive cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul. Grâul nu se amplasează
după orz datorită bolilor şi dăunătorilor comuni, datorită sensibilităţii la efectul
remanent al erbicidelor triazinice, grâul nu urmează după culturi erbicidate cu
Atrazin.
13.3.7.2. Fertilizarea
Deşi consumul specific de elemente nutritive este redus, totuşi grâul
reacţionează bine la îngrăşăminte, datorită unor particularităţi dintre care amintim
: sistemul radicular este mai slab dezvoltat şi are o capacitate redusă de extragere
a substanţelor nutritive din sol, iar consumul maxim de elemente nutritive are loc
într-un timp relativ scăzut, de la alungirea paiului şi până la coacere (aceasta fiind
şi faza critică).
Îngrăşămintele chimice cu azot se administrează în doze care depind de
fertilitatea solului şi de producţiile planificate. Doza optimă este cuprinsă între 50-
şi 160 kg/ha, care se administrează 1/3 toamna înainte de semănat, iar restul se
administrează la sfârşitul iernii sau la desprimăvărare.
Îngrăşămintele cu fosfor sunt obligatorii pentru grâu, fosforul
favorizează dezvoltarea sistemului radicular şi înfrăţirea.
Doza de fosfor este cuprinsă între 60 şi 120 kg/ha, fosforul fiind încorporat
sub arătură.
Îngrăşămintele cu potasiu se vor administra pe solurile sărace în acest
element. Dozele recomandate sunt de 40- 80 kg/ha şi se aplică sub arătură odată
cu fosforul.
Îngrăşămintele organice cele mai folosite sunt gunoiul de grajd şi mustul
de gunoi. Aceste îngrăşăminte pot fi aplicate direct grâului sub arătură, sau plantei
premergătoare în doze de 15 - 20 t/ha.
13.3.7.3. Lucrările solului
Grâul are nevoie de un sol afânat în adâncime, fără bulgări, aşezat şi
nivelat, fără resturi vegetale. Lucrările solului se realizează diferenţiat în funcţie
de planta premergătoare şi de umiditatea solului.
61
După premergătoare timpurii (care se recoltează în lunile iunie sau
iulie).
- când solul are un conţinut ridicat în umiditate se efectuează arătura de
vară la adâncimea de 20 - 22 cm, imediat după recoltarea premergătoarelor;
- când solul are un conţinut redus în apă se execută dezmiriştitul cu grapa
cu discuri în scopul realizării unui strat afâna, care împiedică evaporarea apei, se
distrug buruienile şi dăunătorii. Arătura se face după căderea ploilor. Arătura de
vară se menţine afânată şi fără buruieni, până la semănat, prin lucrări cu grapa cu
discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili.
După premergătoare târzii (care se recoltează toamna).
Imediat după recoltare se aplică o lucrare cu grapa cu discuri,
perpendicular pe direcţia rândurilor pentru a mărunţi resturile vegetale în scopul
încorporării acestora în sol.
în funcţie de umiditatea din sol lucrările se aplică diferenţiat :
- când solul are un conţinut în apă corespunzător, se execută arătura la
adâncimea de 20 - 25 cm cu plugul în agregat cu grapa stelată, până la semănat să
rămână cel puţin 2 - 3 săptămâni, timp în care solul să se aşeze;
- când solul este prea uscat şi rezultă bulgări se renunţă la arătură,
pregătirea se face prin 2-3 treceri cu grapa cu discuri în agregat cu grapa stelată.
Pregătirea patului germinativ se recomandă a se face chiar în ziua
semănatului, prin lucrări superficiale cu combinatorul sau cu grapa, perpendicular
pe direcţia de înaintare a semănătorii.
Solul trebuie să fie mărunţit, nivelat şi afânat pe adâncimea de 6 - 8 cm, în
care se introduc seminţele.
13.3.7.4. Sămânţa şi semănatul
Sămânţa utilizată la semănat trebuie să aparţină soiului zonat, să fie
certificată, să aibă puritate fizică minimă 98%, facultatea germinativă minimă
85% iar MMB cât mai mare.
Înainte de semănat se tratează preventiv contra dăunătorilor şi agenţilor
patogeni.
Împotriva bolilor se fac tratamente cu preparate pe bază de Carboxin
(Vitavax 200, 2 l/t), iar pentru agenţii patogeni care se transmit prin sol,
tratamentele se fac cu insectofungicide (lindan + carboxin + thiuram - ex. Vitalin
85 PTS).
62
Epoca de semănat se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii să
rămână 40-50 zile pentru ca plantele să se dezvolte normal, să-şi formeze nodul
de înfrăţire şi să aibă 2- 3 fraţi într-un cuvânt să aibă loc “călirea” plantelor.
Epoca optimă se diferenţiază pe zone, astfel în Câmpia de sud, de vest şi în
Câmpia Transilvaniei intervalul este 25 septembrie - 10 octombrie, pentru zona
colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, semănatul se face mai devreme,
20 septembrie - 5 octombrie.
Desimea la semănat se stabileşte în funcţie de însuşirile soiului cultivat,
în general asigurându-se 450- 600 boabe germinabile la 1 m2, limita inferioară se
foloseşte pentru soiurile care înfrăţesc bine.
Cantitatea de sămânţă la hectar se calculează pe baza desimii la
semănat, a purităţii, germinaţiei şi valoarea MMB a seminţei, rezultând de regulă
200- 250 kg/ha.
Adâncimea de semănat depinde de umiditatea solului, data semănatului.
Pe terenurile cu umiditate corespunzătoare adâncimea este de 4- 5 cm, în timp ce
acolo unde apa este insuficientă, adâncimea de încorporare este de 5- 6 cm.
Distanţele de semănat sunt cuprinse pe plan mondial între 10- 18 cm, la
noi în ţară se foloseşte distanţa între rânduri de 12,5 cm.
Semănatul se face cu semănătoarea purtată universală cu 29 de brăzdare-
SUP-29.
13.3.7.5. Lucrările de îngrijire
Scopul acestor lucrări este menţinerea densităţii, asigurarea hranei
necesare plantelor, combaterea buruienilor.
Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire şi se
realizează prin metode agrotehnice (lucrări cu grapa), sau chimice (folosirea
erbicidelor).
Deoarece prin grăpatul de primăvară se produc şi daune (tasarea solului,
distrugerea plantelor), se recomandă utilizarea erbicidelor primăvara când plantele
sunt în faza de înfrăţit şi până la formarea primului internod. Pentru buruienile
dicotiledonate se utilizează erbicidul 2,4D în doză de 1,5- 2,5 l/ha, Dicotex, 1,5-
2,5 l/ha sau Basagran, 2- 4 l/ha iar pentru distrugerea buruienilor
monocotiledonate se foloseşte Granstar 75 DF, 20- 25 g/ha, Puma CE, 0,8- 1,0
l/ha etc.
63
Combaterea bolilor se poate realiza preventiv prin folosirea de sămânţă
sănătoasă, tratată, aparţinând unor soiuri rezistente, iar în vegetaţie se fac
tratamente folosind preparate recomandate pentru combaterea făinării (Tilt 250
EC, 0,5 l/ha).
Combaterea dăunătorilor. în cultura grâului cei mai frecvenţi dăunători
sunt, gândacul ghebos, ploşniţele cerealelor, cărăbuşii cerealelor etc. Combaterea
lor se face cu insecticide organo-fosforice (Pirimex, 2,5 l/ha), insecticide cu
triclorfon (Fastac, 150 ml/ha).
13.3.7.6. Recoltarea
Momentul optim este atunci când umiditatea boabelor a ajuns la 14 - 15
%, recoltarea făcându-se cu combinele autopropulsate (recoltare monofazică). în
anumite condiţii se practică recoltarea divizată, care se realizează prin secerarea
plantelor cu vindroverul, uscarea pe brazdă şi apoi treieratul cu combina
prevăzută cu ridicător de brazdă.
Strângerea paielor şi eliberarea terenului să se facă în timpul cel mai scurt
de la recoltare.
Producţiile medii realizate în România variază între 1700 şi 3300 kg/ha.
13.4. PORUMBUL
13.4.1. Importanţă
Între plantele cultivate pe glob porumbul ocupă locul al treilea ca
importanţă datorită faptului că se cultivă pe o arie largă, este o plantă prăşitoare
bună premergătoare pentru multe culturi, suportă monocultura mai mulţi ani,
capacitate mare de producţie, cultura poate fi mecanizabilă 100%, etc.
Boabele de porumb sunt utilizate sub diferite forme în alimentaţia omului,
dar şi pentru furajarea animalelor, constituind pentru acestea un furaj concentrat
energetic (1,2 - 1,3 UN/kg) deosebit de important. i celelalte produse secundare,
ciocălăii, pănuşile, cocenii sunt utilizate fie pentru furajarea animalelor, fie ca
materie primă pentru industria celulozei, sau diverse împletituri.
Planta întreagă în diferite stadii de dezvoltare se însilozează asigurând un
furaj important pentru perioada de iarnă.
Boabele de porumb sunt sărace în proteină (7- 10%) dar sunt bogate în
glucide peste 70% din care amidon peste 61 %, mai conţin grăsimi 3- 4%, săruri
minerale, vitamine din complexul B şi provitamina A.
64
13.4.2. Răspândire
Porumbul s-a cultivat pe glob pe o suprafaţă de peste 137 mil ha (1998),
realizându-se o producţie medie de 4000 - 4400 kg/ha. în România în aceeaşi
perioadă, porumbul s-a cultivat pe o suprafaţă de peste 3 mil ha, producţia medie
a fost de 2795 kg/ha (Buletin FAO, 1998).
13.4.3. Sistematică. Hibrizi cultivaţi în România.
Porumbul face parte din familia Gramineae, specia Zea mays L. cu mai
multe convarietăţi dintre care mai importante sunt:
- Zea mays L. conv. indurata - porumbul cu bobul tare, sticlos;
- Zea mays L. conv. indentata - porumbul dinte de cal
- Zea mays L. conv. aorista - porumbul pentru floricele cu bobul mic;
- Zea mays L. conv. saccharata - porumbul zaharat cu boabe sticloase;
- Zea mays L. conv. amylacea - porumbul amidonos, cu bobul mare;
- Zea mays L. conv. ceratina - porumbul cu bobul opac, ceros.
Porumbul este originar din cele două Americi şi a pătruns în Europa în
urma expediţiilor lui Columb (1493), iar în ţara noastră a fost introdus la sfârşitul
secolului XVII, începutul secolului XVIII.
Perioada de vegetaţie este de 110 - 155 zile. Hibrizii pot fi clasificaţi după
modul de obţinere în trei grupe, simpli (HS), dubli (HD) şi triliniari (HT), iar după
perioada de vegetaţie (110 - 155 zile), în 9 grupe după sistemul FAO (foarte
timpurii, timpurii, semitimpurii, semitârzii şi târzii).
13.4.4. Particularităţi morfologice
Sistemul radicular este reprezentat printr-o rădăcină embrionară care
asigură apa şi hrana în primele 2 - 3 săptămâni.
Din fiecare nod situat la baza tulpinii se formează 8 - 20 rădăcini
adventive cu rol de ancorare şi absorbţie.
Peste jumătate din masa radiculară se dezvoltă în primii 30 cm de sol.
Tulpina este formată din 7- 15 internoduri pline cu măduvă, are înălţimea
de 1,5 - 3 m şi proprietatea de a produce lăstari (copili).
Frunzele au un limb lung (50- 80 cm) şi lat de 4- 12 cm, prezintă însuşirea
de a se răsuci spre interior, mai ales pe timp de secetă, mărind astfel rezistenţa
plantei la secetă.
65
Prinderea frunzelor pe tulpină este alternă, numărul lor variază între 9 la
hibrizi extratimpurii şi peste 22 de frunze la hibrizii foarte tardivi.
Inflorescenţele. Porumbul este o plantă unisexuată monoică, adică pe
aceeaşi tulpină are atât flori femele cât şi flori mascule. Florile femele sunt
grupate în inflorescenţe de tip spic, situate la subsuoara frunzelor, iar cele
mascule, într-o inflorescenţă terminală de tip panicul.
Fructul este o cariopsă având greutăţi, forme şi culori diferite.
13.4.5. Particularităţi biologice
În ciclul de dezvoltare al porumbului se disting două etape, vegetativă şi
generativă.
Etapa vegetativă începe de la germinat - răsărit şi până la apariţia
stigmatelor. Durează 7- 8 săptămâni, cuprinde 5 faze, identificarea fazelor se face
după numărul de frunze formate. Primele 2- 4 frunze complete formate apar la 1-
2 săptămâni după răsărire, iar ultimele 14- 16, la 7- 8 săptămâni.
Etapa generativă este marcată de apariţia stigmatelor şi până la maturarea
boabelor.
Celelalte faze se raportează la momentul apariţiei stigmatelor care are loc
la 9- 10 săptămâni după răsărire.
Boabele încep să se umple la 12 zile după apariţia stigmatelor, iar
maturitatea fiziologică are loc la 60 zile de la apariţia stigmatelor.
13.4.6.Cerinţele faţă de climă şi sol
Cerinţele faţă de temperatură. Porumbul are cerinţe mari faţă de
căldură, care este factorul limitativ al răspândirii lui.
Seminţele germinează la 8- 10o, după răsărire plantele nu rezistă la -4oC.
în timpul înfloritului, temperatura trebuie să fie cuprinsă între 18- 24oC,
viabilitatea plantelor scade, iar decalajul între apariţia paniculelor şi a stigmatelor
este mai pronunţat, când temperaturile depăşesc aceste valori.
Cerinţele faţă de umiditate. Porumbul este mai rezistent la secetă în
prima parte a perioadei de vegetaţie, datorită sistemului radicular puternic
dezvoltat. Cele mai mari cerinţe, sunt în perioada de cca. 50 zile, cuprinsă
dinaintea înspicatului şi până la începutul coacerii în ceară. în perioada umplerii
boabelor lipsa de umiditate poate provoca şiştăvirea acestora.
66
Cerinţele faţă de lumină. Fiind o plantă de zi scurtă, creşte bine în
condiţii de lumină intensă.
Cerinţele faţă de sol. Cele mai bune rezultate se obţin pe soluri fertile,
profunde cu textură mijlocie, bogate în humus, cu un pH de la 5,8 până la pH 7,5.
Solurile recomandate pentru această cultură sunt cernoziomurile, solul bălan,
brun-roşcat şi brune de pădure.
Mai puţin favorabile sunt solurile nisipoase care nu reţin apa, solurile
argiloase, grele, reci, care formează crustă, se crapă şi rup rădăcinile plantelor.
13.4.7. Zone ecologice
Zonarea porumbului se face ţinând cont de condiţiile climatice. în ţara
noastră zona foarte favorabilă acestei culturi cuprinde Câmpia din sudul ţării,
Dobrogea şi partea sudică a Podişului Moldovei, Câmpia de vest.
Zona favorabilă se întinde de la zona foarte favorabilă spre interiorul ţării
cuprinzând cea mai mare parte din Podişul Moldovei şi Transilvania.
13.4.8. Tehnologia de cultivare
13.4.8.1. Rotaţia
Porumbul poate fi cultivat după toate culturile, rezultatele cele mai bune se
obţin după premergătoarele care se recoltează în prima parte a verii sau după
leguminoase anuale pentru boabe şi furajere.
Dintre premergătoarele timpurii sunt recomandate cerealele păioase de
toamnă, inul, cânepa, cartoful de vară, precum şi după floarea soarelui, sfecla de
zahăr, cartof, care se recoltează toamna.
Datorită structurii culturilor în România, rotaţia grâu-porumb este
obligatorie, porumbul este favorizat deoarece se cultivă după o cultură timpurie.
Monocultura porumbului nu este recomandată pentru că favorizează
înmulţirea buruienilor specifice (costreiul), la apariţia unor boli şi dăunători, la
distrugerea structurii solului.
Porumbul poate fi la rândul său o bună premergătoare pentru toate
culturile de primăvară, dar şi pentru grâul de toamnă, dacă sunt cultivaţi hibrizi
timpurii, care să elibereze terenul la începutul lunii septembrie.
13.4.8.2. Fertilizarea
Porumbul este o mare consumatoare de azot şi potasiu.
67
Azotul este elementul principal în fertilizarea porumbului, care
favorizează acumularea substanţelor proteice.
Fosforul are rol în creşterea şi fructificarea porumbului, iar potasiu
măreşte rezistenţa plantei la cădere, secetă şi boli.
Dozele de îngrăşăminte se vor stabili în funcţie de fertilitatea solului, de
producţia planificată şi de hibridul cultivat, pentru hibrizii timpurii; 80 - 120 kg
N+40 kg P2O5/ha, iar pentru cei mijlocii, 120 - 140 kg N + 60 kg P2O5.
Dozele de potasiu se stabilesc după conţinutul solului în potasiu şi
producţia planificată, acestea variind între 40 - 80 kg K2O/ha.
Gunoiul de grajd este un îngrăşământ organic recomandat pentru această
cultură deoarece determină sporuri însemnate de recoltă, doza recomandată este
de 40 - 50 t/ha.
Metode şi epoca de aplicare a îngrăşămintelor
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se administrează înainte de efectuarea
arăturii şi se încorporează în sol odată cu lucrarea de bază. Epoca optimă de
administrarea azotului este primăvara la pregătirea patului germinativ, prin
încorporarea lui în sol cu grapa cu discuri. Gunoiul de grajd poate fi aplicat anual
sau o dată la 3 - 4 ani, înainte de efectuarea arăturii.
13.4.8.3. Lucrările solului
Terenul trebuie să fie afânat pe un strat adânc, mărunţit la suprafaţă, fără
buruieni şi cu rezervă mare de apă.
a. După premergătoare timpurii.
Pregătirea terenului începe imediat după recoltarea premergătoarelor
timpurii, prin executarea unei lucrări cu grapa cu discuri în vederea mărunţirii
resturilor vegetale, urmată apoi de nivelare şi fertilizare.
Arătura de vară se execută cu plugul în agregat cu grapa stelată la
adâncimea de 20- 25 cm pe terenurile uşoare şi de 25- 30 cm pe terenurile mijlocii
şi grele. Până în toamnă se menţine fără buruieni, prin lucrări cu grapa cu discuri.
b. După premergătoare târzii.
După culturile care se recoltează toamna târziu se execută mărunţirea
resturilor vegetale şi apoi arătura cu plugul în agregat cu grapa stelată. încă din
toamnă se face nivelarea şi mărunţirea arăturii care favorizează păstrarea apei în
sol şi zvântarea uniformă în primăvară. Pe terenurile în pantă arăturile se fac
68
obligatoriu paralel cu direcţia curbelor de nivel şi pot fi lăsate nediscuite până în
primăvară.
c. Pregătirea patului germinativ.
Primăvara după zvântarea solului, pregătirea patului germinativ se va
diferenţia după umiditatea din sol şi de starea terenului. Un teren nivelat,
neînburuienat se va lucra în preziua semănatului cu combinatorul sau cu grapa cu
discuri în agregat cu grapa cu colţi. Pe un teren denivelat şi înburuienat se execută
o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi, iar în preziua
semănatului patul germinativ se pregăteşte cu combinatorul, perpendicular pe
direcţia de semănat.
13.4.8.3. Sămânţa şi semănatul
Materialul folosit la semănat trebuie să aibe puritatea fizică minimă de
98% şi germinaţia minimă de 90%. înainte de semănat pentru prevenirea bolilor şi
dăunătorilor sămânţa se tratează cu Tiradin 75 (3 kg/t), TMTD 75 (4 kg/t),
Furadan 35 ST (2,5 kg/t), Carbodan 35 ST (25 kg/t) etc.
Epoca de semănat se stabileşte atunci când în sol la adâncimea de 10 cm
sunt cel puţin 8oC.
Calendaristic, în zona de câmpie, porumbul se seamănă între 1- 20 aprilie,
iar în celelalte zone între 15- 30 aprilie.
Semănatul prea timpuriu are drept urmare putrezirea boabelor în sol
(”clocirea”), iar dacă semănatul se face mai târziu, când umiditatea solului se
reduce, răsărirea este neuniformă, creşte procentul de plante sterile, scade
randamentul de boabe.
Desimea plantelor se calculează funcţie de condiţiile climatice, de
fertilitatea solului, de hibridul cultivat.
Limitele desimilor optime fiind între 55- 65000 plante/ha la hibrizii
timpurii şi între 50- 55000 plante/ha la cei semitimpurii; iar în condiţii de irigare,
numărul de plante creşte cu 10- 15000.
Cantitatea de sămânţă la hectar variază între 14- 30 kg în funcţie de
MMB, puritate şi germinaţie.
Distanţa între rânduri este de 70 cm în culturile neirigate şi de 80 cm în
culturile irigate.
69
Adâncimea de semănat variază după textura şi umiditatea solului şi este
de 5 - 6 cm pe solurile umede şi grele şi de 6- 8 cm pe solurile mijlocii din zonele
mai uscate. Semănatul se realizează cu semănătoarea de precizie tip SPC6.
13.4.8.5. Lucrări de îngrijire
Scopul executării acestor lucrări este combaterea crustei, a buruienilor şi
dăunătorilor.
Distrugerea crustei şi buruienilor apărute înainte de răsărirea porumbului
se realizează cu sape rotative perpendicular pe direcţia rândurilor. După răsărirea
plantelor se execută 2- 3 praşile mecanice, prima praşilă trebuie efectuată în
primele 10 zile după răsărire, praşila a doua după 10- 14 zile, iar a treia după 15-
20 zile de la a doua.
Praşilele mecanice se execută cu cultivatorul care distruge buruienile între
rânduri şi manual cu sapa pe direcţia rândurilor de plante.
Combaterea buruienilor se poate realiza şi pe cale chimică prin utilizarea
erbicidelor de tip Onezin (3 l/ha), Pitezin 75 (2 kg/ha), Eradicane 75 EC (5- 6
l/ha), Sare DMA (1,5 l/ha) etc.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face preventiv prin tratamentul
seminţei, iar în cazul semnalării atacului de dăunători (viermi sârmă, gărgăriţa
frunzelor), se fac tratamente cu Decis (0,3 l/ha), Sinoratox 35 (3 l/ha).
13.4.9. Recoltarea
Ştiuleţii pot fi recoltaţi mecanizat când boabele au 30% umiditate, iar sub
formă de boabe, recoltarea poate începe când umiditatea este de 24%.
Recoltarea se poate face şi manual, rezultând ştiuleţi depănuşaţi, iar apoi
se taie tulpinile.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)