CLASIFICAREA SOLURILOR ÎN ROMÂNIA

Prima clasificare a solurilor din ţara noastră a fost făcută de Gh.
Munteanu- Murgoci în anul 1911, la baza căreia au stat criteriile geneticogeografice
de formare a solurilor.
În anul 1979 a fost elaborată o nouă clasificare sub egida ICPA, care
prezintă trei unităţi taxonomice la nivel superior: clasa, tipul şi subtipul şi patru
unităţi taxonomice de nivel inferior: varietate, familie, specii şi variante.
Pentru stabilirea acestor unităţi taxonomice se folosesc “orizonturile
diagnostice şi caracterele diagnostice” care constituie elemente de diagnostic.
7.1. Cadrul natural de formare a solurilor României
Deşi ţara noastră are o suprafaţă restrânsă (237.500 km2) prezintă totuşi o
gamă foarte largă de soluri, fiind considerată din acest punct de vedere ca un
“muzeu natural” de soluri. Acest lucru se datorează în special cadrului natural
care este foarte variat, a reliefului în trepte, ce determină o variaţie deosebită a
condiţiilor de climă şi de vegetaţie.
Datorită condiţiilor variate de climă şi relief, pe teritoriul României se
întâlnesc patru zone naturale de vegetaţie: alpină, forestieră, silvostepă şi stepă.
7.2.Solurile României
7.2.1. Solurile din regiunile de câmpie şi deal
Solurile bălane. Sunt puţin răspândite, pe suprafeţe reprezentative,
întâlnindu-se numai în Dobrogea.
Clima este cea mai caldă şi cea mai aridă din România, valorile medii
anuale sunt între 10,7o şi 11,3oC iar precipitaţiile variază între 350 şi 430 mm.
Are o morfologie de tipul: Am - A/C - Cca, textura este mijlocie, lutonisipoasă
până la lutoasă, structura este glomerulară sau grăunţoasă mică. Are o
fertilitate mijlocie, care depinde în mare măsură de regimul precipitaţiilor, irigarea
fiind o măsură tehnică absolut necesară se folosesc pentru culturi de câmp (grâu,
porumb, floarea soarelui, sfeclă pentru zahăr, orz, in pentru ulei, soia).
20
Viţa de vie, în special soiurile pentru strugurii de masă se dezvoltă bine,
iar dintre speciile pomicole, caisul, piersicul şi cireşul se dezvoltă cel mai bine.
Cernoziomurile. Reprezintă unul din cele mai importante tipuri de sol din
România, atât datorită suprafeţelor întinse pe care le ocupă în regiunile de câmpie,
cât mai ales prin fertilitatea ridicată.
Cernoziomurile ocupă suprafeţe foarte întinse în Câmpia Română, Platoul
Dobrogean, Câmpia de Vest, Moldova şi Transilvania.
Clima are caracter continental, mediile anuale ale precipitaţiilor variază
între 380 şi 560 mm, iar ale temperaturilor între 8,5 şi 11,5oC.
Cernoziomul tipic are morfologia , Am - A/C - C sau Cca, în profil se
constată urmele unei activităţi biologice intense.
Cernoziomul tipic are o textură mijlocie, lutoasă, structura este mai bună
decât la solul bălan, sunt soluri bogate în humus de tip mull (3 - 4 %).
Cernoziomurile sunt utilizate mai ales pentru culturile de câmp, grâu, orz,
porumb, floarea soarelui, mazăre, soia, etc.
Cernoziomurile cambice. Sunt cunoscute şi sub denumirea de
cernoziomuri levigate, sunt soluri specifice zonei de silvostepă.
Cernoziomurile cambice se întâlnesc în Oltenia, Muntenia, Moldova,
Transilvania şi Dobrogea în unităţi de câmpie, podişuri şi dealuri joase.
Climatul este mai umed decât în cazul cernoziomurilor, precipitaţiile
medii anuale sunt cuprinse între 380 - 620 mm, iar temperatura medie anuală
variază între 8,3 şi 11,5oC.
Cernoziomurile cambice sunt favorabile pentru grâu, orz, porumb, floarea
soarelui, sfeclă pentru zahăr, mazăre, soia, in, dar şi pentru plantaţii pomicole şi
viticole.
Cernoziomurile argiloiluviale. S-au format în zona de relief de câmpie,
podişuri şi dealuri joase la altitudini până la 550 m.
Clima se caracterizează prin precipitaţii medii anuale de până la 600 mm,
temperaturi medii de 8,5 - 11oC.
Cernoziomul argiloiluvial prezintă morfologia : Am - Bt - C sau Cca cu
orizontul Am de culoare brun-închisă, cu o grosime până la 40 - 50 cm, iar
orizontul Bt (textural) este gros până la 100 cm, având culoarea brun-roşcată, cu
un conţinut mai mare în argilă.
21
Sunt soluri bogate în humus (3-4 %), bine aprovizionate cu substanţe
nutritive, folosite predominant pentru culturi de câmp, plantaţii de pomi şi viţă de
vie.
Solurile cenuşii. Sunt răspândite în partea estică a ţării, cuprind suprafeţe
mai mari în Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc (Podişul Bârladului).
Solurile cenuşii prezintă un profil de tipul : Am - Ame - Bt - C sau Cca.
Orizontul Am, prezintă grosimi de 30 - 40 cm, culoare brun cenuşie foarte închisă
în stare umedă, textura este lutoasă până la luto-argiloasă, structura este
glomerulară sau grăunţoasă, conţinutul în humus este de 3- 4%. Sunt cultivate
aproximativ cu aceleaşi plante ca şi cernoziomurile cambice, dar condiţiile
climatice mai umede asigură însă producţii mai constante îndeosebi la porumb,
sfeclă, cartofi. Tot pe aceste soluri, se cultivă cele mai renumite podgorii din ţara
noastră, Pietroasele, Buzău, Odobeşti, Nicoreşti, Cotnari.
Solurile brun-roşcate. Solul brun roşcat tipic se întâlneşte în câmpia de
sud şi sud-vest a ţării, fiind caracteristic zonei pădurilor de foioase.
Sub aspectul zonalităţii, sunt dispuse în continuarea cernoziomurilor
argiloiluviale, ocupând suprafeţe întinse în Muntenia vestică şi centrală şi în
Oltenia.
Solurile brun-roşcate au o morfologie de tipul : Ao - Bt - C sau Cca.
Solurile brun-roşcate au proprietăţi fizice, chimice şi de fertilitate,
inferioară cernoziomurilor argiloiluviale.
Condiţiile climatice şi însuşirile solurilor brun roşcate sunt prielnice atât
pentru plante de câmp, cât şi pentru plante de nutreţ, legume, viţă de vie (podgoria
Valea Călugărească) şi pomi fructiferi.
7.2.2 Solurile regiunilor de munte
Solurile brune acide. S-au format într-un climat răcoros şi umed cu
precipitaţii cuprinse între 800 şi 1400 mm şi temperaturi medii de 3- 6oC.
Vegetaţia naturală caracteristică acestui tip de sol o formează pădurile de
molid, molid cu brad şi fag.
Solul brun acid are profilul scurt cu morfologia, Ao - Bv - C sau R.
Fertilitatea solurilor brune acide depinde de grosimea orizontului Ao.
Solurile brune acide reacţionează bine la aplicarea îngrăşămintelor organice şi a
celor cu azot (nitrocalcar şi uree), sunt folosite în silvicultură, ca păşuni şi fâneţe.
22
Podzolurile. Apar în toate zonele muntoase ale ţării, într-un climat cu
precipitaţii de până la 1400 mm şi temperaturi medii anuale de 2- 3oC. Ocupă
suprafeţe mari în Carpaţii Meridionali iar pe suprafeţe mai mici în munţii
Maramureşului şi Carpaţii Orientali; vegetaţia naturală este reprezentată prin
păduri de molid şi pin, jnepenişuri, şi vegetaţie ierboasă.
Profilul podzolului prezintă următoarea morfologie, Au - Es - Bhs - R sau C.
Podzolurile au o textură variabilă de la nisipoasă la nisipo-lutoasă având o
reacţie puternic acidă (pH sub 4).
Fertilitatea acestor soluri este foarte scăzută, din acest punct de vedere
făcând parte din categoria celor mai slab fertile soluri din ţara noastră.
Sunt utilizate în silvicultură sau ca pajişti şi fâneţe. Pentru sporirea
fertilităţii lor se recomandă aplicarea amendamentelor calcaroase în scopul
reducerii acidităţii şi aplicarea anuală a îngrăşămintelor organice.