1.1 Importanţă clasificare, răspândire
1.2 Vegetaţia pajiştilor permanente
1.2.1 Graminee
1.2.2 Leguminoase
1.2.3 Ciperacee şi juncacee
1.2.4 Specii din alte familii botanice
1.1 Importanţă clasificare, răspândire
Starea actuală a pajiştilor din Romania este în general necorespunzătoare iar
producţiile care se obţin sunt mici, rareori depăşind 7-8 t/ha masă verde şi de o calitate
scăzută. Suprafeţe considerabile ocupate de pajiştile permanente reprezintă de fapt,
terenuri foarte slab productive, care din diferite motive nu au avut un alt mod de utilizare.
Astfel, putem considera că pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren acoperită cu
vegetaţie ierboasă alcătuită în cea mai mare parte din plante perene, ce aparţin diferitelor
familii botanice şi a cărei producţie este utilizată în alimentaţia animalelor, prin păşunat
sau cosit.
Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor permanente este dată de
multiplele roluri pe care le pot avea.. In acest context, pajiştile pot reprezenta:
sursă importantă de nutreţuri suculente şi fibroase pentru animalele domestice; în
România, se apreciază că pajiştile permanente asigură circa 40% din masa verde şi
25% din fânul necesar alimentaţiei animalelor;
habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice; în acest fel, alături de păduri,
pajiştile devin principalele ecosisteme ce asigură supravieţuirea speciilor respective;
mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii solului; ierburile de pe pajişti au
însuşirea de a reţine cantităţi mari de apă şi de a spori infiltrarea acesteia în sol,
mergând până la oprirea totală a eroziunii;
mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului; sub vegetaţia pajiştilor
naturale primare s-au format soluri fertile, datorită sistemului radicular fasciculat al
ierburilor care străbat straturile de la suprafaţa solului, legându-l într-o structură de
agregate şi îmbogăţindu-l în substanţă organică; bacteriile din nodozităţile
leguminoaselor contribuie la ridicarea fertilităţii solului prin fixarea azotului
atmosferic şi depozitarea lui în sol;
sursă de elemente minerale, stoc de germoplasmă locuri de recreere; pajiştile
contribuie la conservarea unor ecosisteme naturale în scop ştiinţific, conservarea
speciilor în pericol, păstrarea unor frumuseţi naturale.
Clasificarea pajiştilor se poate face după mai multe criterii, cum ar fi: modul de
formare, modul de folosire, durata folosirii terenului ca pajişte, relieful pe care sunt
situate pajiştile etc.
După originea lor pajiştile sunt naturale şi temporare.
Pajiştile naturale sunt reprezentate de suprafeţe de teren pe care vegetaţia
ierboasă s-a instalat spontan. La rândul lor acestea se împart în pajişti naturale primare şi
pajişti naturale secundare.
Pajiştile naturale primare (pajişti naturale propriu-zise) sunt răspândite în
diferite regiuni ale globului unde factorii ecologici nu au permis formarea pădurilor.
Acestea sunt reprezentate de pampa argentiniană stepa rusească savana africană marile
câmpii americane cu ierburi scunde, preeria cu ierburi înalte, tundra nordică şi tundra de
altitudine, care ocupau suprafeţe imense şi unde sub învelişul lor ierbos s-au format soluri
4
negre, fertile şi adânci. În România, pajiştile naturale primare sunt reprezentate prin
ochiurile de stepă din sud-estul ţării şi prin pajiştile alpine, suprafaţa lor fiind de
aproximativ 100.000 hectare.
Pajiştile naturale secundare sunt formate pe locul fostelor păduri defrişate de
om, supuse în continuare influenţei activităţii omului şi factorilor naturali, fapt ce a dus la
o mare diversificare sub aspect floristic, reprezentând cea mai mare parte a pajiştilor
naturale. În ţara nostră pajiştile din această categorie sunt răspândite de la nivelul mării
până în etajul subalpin, pe o suprafaţă de peste 4,8 milioane hectare.
Datorită dezvoltării agriculturii şi a mijloacelor de producţie, intervenţia omului
în ecosistemele de pajişti naturale s-a accentuat progresiv şi fizionomia formaţiilor
respective este determinată de om şi animalele crescute de el. De aceea, numai pe
suprafeţe restrânse sau în rezervaţii naturale se mai pot întâlni formaţii de "pajişti
naturale". Ca atare, noţiunea de pajişte naturală rămâne fără acoperire şi cerinţele
pratotehnicii impun introducerea noţiunii de pajişte permanentă care defineşte toate
pajiştile pe care vegetaţia s-a instalat în mod spontan.
Pajiştile temporare, cunoscute şi sub denumirea de pajişti artificiale, pajişti
cultivate sau pajişti semănate, sunt suprafeţe de teren, de regulă arabile, care se
însămânţează cu specii furajere perene (graminee şi leguminoase) în amestec sau singure.
Pajiştile permanente şi temporare se folosesc prin păşunat, cosit (pentru fân sau
masă verde) şi mixt (alternând păşunatul cu cositul), fiind astfel împărţite în păşuni şi
fâneţe. Pentru păşuni, se rezervă pajiştile formate din specii cu talie mică şi mijlocie, iar
pentru fâneţe, pajiştile alcătuite din specii cu talie înaltă.
Răspândire. La nivel mondial, arabilul ocupă 1 447 509 mii ha (9,8%), pajiştile
permanente 3 361 733 mii ha (22,7%) iar pădurile 4 179 808 mii ha (28,2%), ceea ce
înseamnă că 60,7% este acoperită cu vegetaţie şi 39,3% este reprezentată de alte terenuri
(Production Yearbook., 1994).
Ţinând cont de suprafaţa totală a pajiştilor de pe glob, ordinea continentelor după
această suprafaţă este următoarea: Africa circa 24,8%, Oceania şi Australia 24,8%, Asia
23,3%, America de Sud 14,4%, America de Nord 10,6% şi Europa 2,3%.
În unele ţări din lume, ca Algeria, Mexic, U.S.A., Argentina, Brazilia, Austria,
Elveţia şi Marea Britanie, suprafaţa pajiştilor permanente este mai mare decât suprafaţa
ocupată de arabil (tab. 1.1 ).
Tabelul 1.1
Modul de folosire a teritoriului în unele ţări din lume (mii hectare)
din care :
Ţara Arabil Pajişti permanente Păduri
Suprafaţa
Totală
Suprafaţa
uscatului
total % total % total %
Algeria 238174 238174 7300 3,1 30700 12,9 4000 1,7
Mexic 195820 190869 23150 12,1 74499 39,0 48700 25,5
USA 980943 957311 185742 19,4 239172 25,0 286200 29,9
Argentina 276689 273669 25000 9,1 142000 51,9 50900 18,6
Brazilia 851197 845651 42000 5,0 185000 21,9 488000 57,7
Austria 8385 8273 1419 17,2 1954 23,6 3240 39,2
Franţa 55150 55010 18255 33,2 10764 19,6 14931 27,1
Germania 35691 34927 11676 33,4 5251 15,0 10700 30,6
Italia 30127 24406 9030 30,7 4300 14,6 6770 23,0
Spania 50478 49944 14981 30,0 10300 20,6 16137 32,3
Elveţia 4129 3955 396 10,0 1114 28,2 1252 31,7
Marea Britanie 24488 24160 6081 25,2 11048 45,7 2438 10,1
România 23839 23034 9338 40,5 4872 21,2 6680 29,0
Din punct de vedere al suprafeţei ocupate de pajişti, Romania se situează înaintea
altor state din Europa ca Austria, Bulgaria, Ungaria, Irlanda, Polonia, Suedia, Elveţia, dar
după alte state cum ar fi Franţa, Germania, Italia, Spania sau Marea Britanie. Potrivit
anuarului statistic din 2001, în ţara noastră suprafaţa pajiştilor permanente este de
4,872 mil. ha (3,378 mil ha păşuni şi 1,494 mil. ha fâneţe).
5
Pajiştile permanente din ţara noastră sunt răspândite cu precădere în regiunile de
deal şi munte (inclusiv depresiunile intramontane), unde deţin 74% din suprafaţa fondului
pastoral (Teaci D. şi col., 1980).
Răspândirea pajiştilor în ţara noastră este influenţată foarte mult de condiţiile
ecologice, înregistrându-se deosebiri marcante pe judeţe ca suprafeţe şi tipuri de pajişti.
Sunt unele judeţe, cum ar fi: Harghita, Hunedoara, Maramureş, Caraş-Severin, Bistriţa-
Năsăud, Sibiu, Braşov, Alba, Cluj, Vîlcea, Covasna, Gorj, în care ponderea pajiştilor este
de peste 50% din suprafaţa agricolă ceea ce a determinat ca şi creşterea animalelor să fie
mult mai dezvoltată decât în judeţele cu suprafeţe mai mici de pajişti.
1.2 Vegetaţia pajiştilor permanente
Vegetaţia pajiştilor permanente este alcătuită din specii diferite care formează
grupări complexe, supuse influenţei factorilor naturali şi economici, a căror variabilitate
de la o zonă la alta şi chiar de la un an la altul determină o mare diversitate floristică a
covorului ierbos. Astfel, se întâlnesc specii valoroase din punct de vedere furajer, cu o
bună compoziţie chimică însă sunt şi specii nevaloroase, cele mai multe neconsumate de
animale sau consumate numai în primele faze de creştere şi specii dăunătoare,
vătămătoare şi toxice.
1.2.1 Graminee
Gramineele constituie cea mai importantă grupă de plante din covorul vegetal al
pajiştilor permanente, întâlnindu-se în cele mai variate condiţii ecologice, de la ecuator
până în regiunile polare, de la ţărmul mărilor până pe piscurile cele mai înalte ale
munţilor, pe soluri fertile şi erodate, alcaline sau acide, cu exces de apă sau insuficient
aprovizionate cu apă etc (Săvulescu Tr., 1933). Ele au cea mai mare dominanţă în pajişti,
ajungând frecvent la o acoperire de 30-50% (uneori chiar 80-90%). Datorită faptului că
gramineele acoperă bine terenul, acestea contribuie în cea mai mare măsură la formarea
stratului de ţelină care are un rol important în protecţia solului împotriva tasării şi în
procesul de evoluţie a pajiştilor.
1.2.1.1 Particularităţi morfologice şi biologice
Sistemul radicular. După germinaţia seminţelor se formează rădăcinile
embrionare (primare), care au rolul de a aproviziona tinerele plante cu apă şi elemente
nutritive, însă după o scurtă perioadă (de la câteva zile la 3-4 luni), funcţiile de fixare în
sol şi absorbţie sunt îndeplinite de rădăcinile adventive, care se formează în număr mare
din nodurile bazale ale tulpinii şi de la nodurile stolonilor şi rizomilor, creându-se astfel
un sistem radicular fasciculat. La unele graminee, cu înrădăcinare mai adâncă se găsesc
rădăcini groase, de regulă neramificate, cu rolul de a aproviziona planta cu apă din
straturile mai profunde ale solului. La gramineele cu tufă deasă se întâlnesc rădăcini mai
groase, albicioase, care sunt prevăzute cu ţesuturi speciale conducătoare de aer, care fac
posibilă creşterea acestor graminee pe soluri mai compacte, slab aerate, cu strat gros de
ţelină. La unele graminee, rădăcinile trăiesc în simbioză cu ciuperci, formând micorize
(Holcus lanatus, Molinia coerulea, Nardus stricta, Festuca ovina), iar la Alopecurus
pratensis, rădăcinile în simbioză cu bacterii formează nodozităţi, însă acestea sunt diferite
de cele ale leguminoaselor, ca formă mărime şi structură. La cea mai mare parte a
gramineelor din pajişti, rădăcinile adventive trăiesc mai mult de un an şi împreună cu
nodul de înfrăţire asigură perenitatea acestora.
Tulpina (lăstarii) gramineelor, numită pai (culm), este formată din noduri şi
internoduri, în general cilindrică mai rar turtită pe toată lungimea (Poa compressa) sau
numai la bază (Dactylis glomerata). La baza tulpinii, la unele specii se găsesc îngroşări
bulbiforme (Poa bulbosa), unde se acumulează substanţe de rezervă.
Stolonii şi rizomii sunt organe metamorfozate subterane sau rar aeriene, formate
din noduri şi internoduri. Stolonii au internodurile mai lungi şi subţiri, sunt supratereştri şi
subterani, iar rizomii au internodurile mai scurte şi groase şi sunt numai subterani.
Stolonii supratereştri se formează din mugurii intravaginali, cresc la început oblic şi apoi
se culcă pe sol (Cynodon dactylon), iar stolonii subterani se formează din mugurii
extravaginali, au frunze reduse la solzi şi acumulează substanţe de rezervă ce ajută la
6
regenerarea gramineelor perene (Typhoides arundinacea, Glyceria maxima, Bromus
inermis). Sunt unele graminee din pajişti cu stoloni supratereştri şi subterani (Agrostis
stolonifera).
Frunzele gramineelor sunt sesile, alcătuite din teacă (vagină) şi limb (lamină), cu
formă mărime şi culoare diferite, reprezentând caractere de recunoaştere. Teaca este de
obicei cilindrică închisă sau deschisă înconjură internodul pe o anumită porţiune şi poate
fi glabră (Lolium perenne) sau păroasă (Holcus lanatus).
Ligula este o prelungire membranoasă a epidermei interne a tecii frunzei şi
reprezintă caracter de deosebire a gramineelor în stadiul verde de vegetaţie. Astfel,
aceasta poate lipsi (Festuca pratensis) sau este înlocuită cu perişori (Cynodon dactylon),
sau lungă de 5- 6 mm (Agrostis stolonifera), de 2 mm, retezată şi fin dinţată (Bromus
inermis), scurtă şi obtuză (Festuca rubra), cu 2 lobi (Cynosurus cristatus), sau mai scurtă
la frunzele de la baza tulpinii (Phleum pratense).
Urechiuşele (auricule) sunt prelungiri ale bazei limbului şi au rolul de a închide
teaca, pe care o ţine astfel strânsă de tulpină. Urechiuşele, ca şi ligula, reprezintă caractere
de deosebire a gramineelor şi pot fi lungi şi subţiri (Agropyron repens), scurte şi glabre
(Agropyron pectiniforme), mari, înconjurând tulpina (Lolium multiflorum), mici
(Arrhenatherum elatius) sau pot lipsi (Bromus inermis, Alopecurus pratensis).
Inflorescenţa gramineelor reprezintă criterii de recunoaştere a speciilor în faza
generativă. Axa inflorescenţei se formează prin prelungirea axei tulpinale vegetative şi
are întotdeauna o ramificare monopodială. La nodurile axei inflorescenţei se prind
spiculeţele, grupate în spic compus, panicul spiciform şi panicul.
Spicul compus este alcătuit dintr-un ax articulat (rahis), la călcâiele căruia se
prind sesil spiculeţele. Când spiculeţele se inseră pe o singură parte a rahisului,
inflorescenţa este un spic unilateral (Nardus stricta); când spiculeţele se prind pe ambele
părţi ale axului, aceasta este un spic bilateral (Lolium perenne); la unele specii spiculeţele
se prind pe ax cu ajutorul unor pedunculi foarte scurţi şi se formează un spic racemiform
(Brachypodium sylvaticum); când spiculeţele se fixează direct pe ramificaţii ale
inflorescenţei, acestea pornind din vârful rahisului, se formează un spic digitat (Cynodon
dactylon); când ramificaţiile inflorescenţei cu spiculeţe pornesc din locuri diferite ale
rahisului, dar apropiate, aceasta este un panicul de spice (Bothriochloa ischaemum), iar
când inflorescenţa este formată din mai multe spice compuse, fixate pe rahis sub forma
unui racem, este un racem de spice (Beckmannia eruciformis).
Paniculul spiciform este alcătuit din spiculeţe inserate pe rahis cu ajutorul unor
pedunculi scurţi, formând o inflorescenţă cilindrică comprimată densă (Alopecurus
pratensis).
Paniculul este format dintr-un ax cu noduri şi internoduri a căror lungime se
micşorează spre vârf, spiculeţele fixându-se pe ramificaţii de diferite ordine dispuse
etajat. Paniculul poate fi piramidal (Festuca pratensis), ovoidal (Holcus lanatus),
glomerulat (Dactylis glomerata), lax (Stipa sp.) sau dens (Bromus inermis).
Spiculeţul este formaţiunea de bază care intră în componenţa inflorescenţelor
descrise mai sus. Spiculeţul are un ax propriu, format din internoduri scurte, care poartă
florile dispuse alternativ. La baza axului se găsesc 2-4 (mai rar 1) bractee, numite glume,
care au rolul de a proteja spiculeţul (fig.1.1). La unele specii, spiculeţul este lipsit de
glume (Nardus stricta) sau poate fi protejat de o singură glumă (genul Lolium), la alte
specii prezintă trei glume (genul Setaria) sau chiar patru glume (Anthoxanthum
odoratum).
Florile sunt de obicei hermafrodite, însă la unele specii se află în spiculeţ şi 1-2
flori sterile (mascule).
Spiculeţul poate avea o singură floare (genurile Phleum, Agrostis, Stipa etc.),
două flori (genurile Arrhenatherum şi Holcus) sau mai multe flori (genurile Lolium,
Festuca, Bromus etc.). La baza unei flori se găsesc două bractee numite palee, care
protejează organele reproducătoare (androceul şi gineceul).
7
Fig. 1.2 - Structura unui spicule] uniflor
a - glume; b - palee; c - androceu; d - gineceu
Paleea inferioară (externă) poate fi glabră sau păroasă cu o aristă apicală dorsală
sau bazală cu vârful ascuţit sau rotunjit, uneori bifidat, iar paleea superioară (internă) este,
de obicei, mai mică şi în general nearistată. La subsuoara paleei superioare se găsesc de
regulă doi solzişori numiţi lodicule, care au rolul de a ajuta la deschiderea florii. Sunt
graminee la care lodiculele pot lipsi (genurile Anthoxanthum şi Alopecurus), graminee cu
trei lodicule (genul Stipa) sau numai cu o lodiculă (genul Melica). Androceul florilor este
format, de regulă din trei stamine, cu filamente dorsifixe şi antere în formă de X. Se
întâlnesc şi graminee cu o singură stamină (Vulpia myuros) sau cu două stamine
(Anthoxanthum odoratum). Gineceul florii este alcătuit dintr-un ovar superior, cu 1-2 (3)
carpele concrescute, unilocular, cu stil foarte scurt, terminat cu două stigmate plumoase.
Fructul gramineelor este cariopsă sau pseudocariopsă cu pericarpul concrescut
cu tegumentul seminţei. La unele specii, fructul rămâne îmbrăcat în palee şi în glume
(Alopecurus pratensis), iar la altele este însoţit de o floare sterilă (Arrhenatherum elatius)
sau de un spiculeţ steril (Bothriochloa ischaemum). La speciile cu spiculeţele multiflore,
la maturitatea fructelor, rahisul se fragmentează şi rămân porţiuni din ax fixate la baza
paleei superioare, numite pedicel sau peduncul, care constituie elemente de recunoaştere a
fructelor.
Sămânţa este albuminată (cu endosperm), fiind formată din:
un tegument, subţire la exterior, alcătuit din două straturi de celule;
albumen, care se găseşte sub tegument şi prezintă la exterior un strat de celule cu
aleuronă iar în interior celule parenchimatice pline cu grăunciori de amidon;
embrion, situat la baza seminţei, care este alcătuit din radiculă protejată de o
formaţiune în formă de manşon (coleoriză), tigelă şi gemulă formată din 3-4
frunzişoare (cea externă numită coleoptil).
scutellum, care este un cotiledon prins de tigelă situat lateral şi care separă embrionul
de endosperm;
epiblast, care este un cotiledon situat pe partea opusă scutellumului şi care se
întâlneşte doar la unele specii de graminee.
Înfrăţirea este una din cele mai importante însuşiri biologice ale gramineelor şi
constă în formarea de lăstari numiţi fraţi, din nodul de înfrăţire situat la baza lăstarilor
mamă. Lăstarii, apăruţi anual, contribuie la sporirea capacităţii de formare a masei
vegetative şi asigură gramineelor o mare dominanţă în pajişti. Înfrăţirea, care constituie şi
un mijloc de înmulţire pe cale vegetativă a gramineelor perene, deşi pare a fi un proces
continuu, se petrece totuşi, cu intensitate mai mare primăvara şi toamna.
Înfrăţirea este condiţionată şi de modul de folosire a pajiştii, de înălţimea la care
se face prima recoltare, de concurenţa dintre specii. Dacă recoltarea se face deasupra
apexului (vârful de creştere a tulpinii), lăstarii continuă să crească însă numărul lor va fi
redus, iar dacă se înlătură apexul la prima recoltare, se va determina formarea din nodul
de înfrăţire de noi lăstari viguroşi. Păşunatul gramineelor la înălţime mai mare de 5-10 cm
nu afectează apexul, înfrăţirea se reduce, iar producţiile la ciclurile următoare vor fi mai
mici; dar şi păşunatul excesiv, la o înălţime mai mică de 1,5 cm, determină reducerea
a
c
b d
8
înfrăţirii. Prin procesul de înfrăţire gramineele perene formează lăstari scurţi, alcătuiţi
numai din frunze şi lăstari alungiţi alcătuiţi din frunze şi tulpini. Lăstarii alungiţi care
formează inflorescenţe se numesc lăstari fertili sau generativi, iar cei care prezintă numai
frunze se numesc lăstari sterili sau vegetativi.
Diferenţierea lăstarilor alungiţi, în lăstari generativi sau vegetativi, este
determinată de specie, condiţiile de mediu şi modul de folosire al pajiştii. Doar unele
graminee ca Arrhenatherum elatius, Lolium perenne, Lolium multiflorum formează lăstari
generativi chiar în primul an de viaţă în timp ce la majoritatea gramineelor perene, lăstarii
generativi se formează începând cu al doilea an.
După poziţia lăstarilor faţă de teaca frunzei în axila căreia se dezvoltă înfrăţirea
poate fi extravaginală (când lăstarii străbat teaca frunzei) sau intravaginală (când lăstarii
rămân între tulpină şi teaca frunzei).
După modul cum se formează tufa prin înfrăţire, gramineele perene se împart în
patru grupe: graminee stolonifere, graminee cu tufă rară graminee cu tufă mixtă graminee
cu tufă deasă.
Gramineele stolonifere formează ramificaţii bazale (stoloni sau rizomi) orizontale,
subterane, la 5-20 cm adâncime sau supraterestre, sub forma unor tulpini târâtoare. De la
nodurile stolonilor apar rădăcini adventive şi lăstari supratereştri care la rândul lor emit noi
stoloni şi lăstari, asigurând astfel înmulţirea vegetativă a plantelor (fig. 1.2).
Gramineele cu stoloni se înmulţesc activ şi pe cale vegetativă. Din această grupă
fac parte speciile: Bromus inermis, Agropyron repens, Calamagrostis epigeios, Glyceria
maxima, Typhoides arundinacea, Beckmannia eruciformis, Phragmites communis, Poa
compressa, P. trivialis, Brachypodium pinnatum ş.a. cu stoloni subterani, Cynodon
dactylon cu stoloni supratereştri şi Agrostis stolonifera cu stoloni subterani dar şi
supratereştri.
Gramineele cu tufă rară au nodul de înfrăţire situat la 4-5 cm adâncime în sol,
din care pornesc lăstari care cresc oblic până la suprafaţa solului şi apoi paralel cu lăstarul
mamă formându-se astfel o tufă laxă goală în interior, când plantele îmbătrânesc.
Înmulţirea are loc numai pe cale generativă perenitatea plantelor fiind asigurată de
nodurile de înfrăţire ale noilor lăstari (fig. 1.3).
Fig. 1.3 ~nfr\]irea la gramineele stolonifere
Fig. 1.3 ~nfr\]irea la gramineele cu tuf\ rar\
9
Gramineele cu tufă rară acoperă bine terenul, creând un covor ierbos încheiat,
majoritatea sunt plante valoroase din punct de vedere furajer şi se pretează în funcţie de
talie şi etajare, la folosire prin cosit, păşunat sau mixt. Multe din aceste specii sunt
cultivate singure sau în amestec cu leguminoase, pentru înfiinţarea pajiştilor temporare.
Dintre gramineele cu tufă rară menţionăm: Phleum pratense, Dactylis glomerata,
Arrhenatherum elatius, Lolium perenne, Cynosurus cristatus, Agropyron pectiniforme,
Trisetum flavescens, Bromus erectus, Anthoxanthum odoratum etc.
Gramineele cu tufă mixtă se caracterizează prin nodul de înfrăţire situat la
adâncimea de 2-4 cm în pământ, din care se formează tulpini scurte, subterane (rizomi).
Din mugurii de pe rizomi apar lăstari ce înfrăţesc după tipul gramineelor cu tufă rară iar
în acest fel iau naştere tufe rare legate între ele prin rizomi scurţi. Aceste graminee
acoperă bine solul cu vegetaţie şi formează o ţelină elastică rezistentă la păşunat (fig.1.4).
Acest mod de înfrăţire este caracteristic speciilor: Poa pratensis, Alopecurus pratensis şi
Festuca rubra.
Gramineele cu tufă deasă au nodul de înfrăţire foarte aproape sau la suprafaţa
solului, din care pornesc lăstari foarte apropiaţi unii de alţii şi care, de regulă nu străbat
totdeauna teaca frunzei, formând tufe compacte (fig. 1.5).
Fig. 1.4 Înfrăţirea la gramineele cu
tufă mixtă
Fig. 1.5 Înfrăţirea la gramineele cu
tufă deasă
Acest mod de înfrăţire determină o mare rezistenţă la condiţii de viaţă neprielnice
altor graminee (compactitatea solului, insuficienţa aerului şi a rezervei de substanţe
nutritive). Aceste specii au vivacitate mare şi nu pot fi concurate de gramineele din
celelalte grupe.
Datorită acestor particularităţi, gramineele cu tufă deasă se pot menţine mulţi ani
pe pajiştile cu stratul de ţelină gros şi compact. Gramineele cu tufă deasă dau producţii
mici şi de calitate inferioară iar în cazul când unele specii sunt mai productive, calitatea
nutreţului este slabă. Din această grupă fac parte: Nardus stricta, Festuca pseudovina, F.
valesiaca, Stipa lessingiana, S. capillata, S. pennata, Poa violacea, Molinia coerulea,
Deschampsia caespitosa etc. .
Acumularea biomasei vegetale supraterestre. Procesul de acumulare a
biomasei vegetale supraterestre are loc începând de la desprimăvărare şi continuă până
toamna, cu o pauză scurtă în timpul verii. În primele 10-15 zile după pornirea vegetaţiei,
creşterea plantelor se face pe seama rezervelor de hrană înmagazinate la nivelul nodurilor
de înfrăţire, rădăcinilor, bulbilor, rizomilor. Acumularea biomasei vegetative
supraterestre se corelează pozitiv cu fazele de dezvoltare a plantei până la înflorit, după
care urmează o perioadă de descreştere, până la scuturarea frunzelor.
Otăvirea gramineelor este însuşirea specifică gramineelor de a-şi reface masa
organelor aeriene după folosire prin păşunat sau cosit. Regenerarea are loc pe seama
formării de noi lăstari, alungirea în continuare a tulpinilor la care apexul nu a fost tăiat şi
prin alungirea frunzelor la care nu a fost afectat ţesutul meristematic. Otăvirea
influenţează producţia şi contribuie la o mai bună repartizare a acesteia în timpul
perioadei de vegetaţie.
10
Procesul de otăvire se caracterizează prin viteză energie şi capacitate de otăvire:
viteza de otăvire exprimă timpul necesar plantelor de a se reface pentru o nouă folosire
prin cosit sau păşunat;
energia de otăvire reprezintă numărul de regenerări în cursul unei perioade de
vegetaţie şi se exprimă prin numărul de coase la fâneţe şi prin numărul ciclurilor
de păşunat la păşuni;
capacitatea de otăvire se referă la cantitatea de masă vegetală (fân sau masă verde)
care se realizează în urma procesului de otăvire.
Otăvirea este influenţată de regimul de apă şi de aer din sol, de cantităţile de
substanţă de rezervă şi mai ales de glucidele solubile de care dispune planta în perioada
care urmează după recoltare, când are loc procesul migrării acestora din organele în care
s-au acumulat către părţile aeriene. Otăvirea mai depinde de însuşirile speciilor, faza de
creştere în momentul folosirii şi de modul de folosire al pajiştii.
Ritmul de dezvoltare şi vivacitatea gramineelor. Ritmul de dezvoltare
reprezintă timpul necesar parcurgerii tuturor fenofazelor, de la răsărire până la coacerea
seminţelor. În procesul de creştere, gramineele perene parcurg următoarele fenofaze:
înfrăţirea, alungirea paiului, înspicarea, înflorirea, fructificarea şi coacerea seminţelor.
Vivacitatea este durata vieţii plantelor de la germinaţie până la moartea celui din
urmă lăstar al tufei, rezultată dintr-o sămânţă. Între ritmul de dezvoltare şi vivacitate există o
strânsă corelaţie, iar pe baza acestor însuşiri, gramineele au fost împărţite în mai multe grupe:
graminee cu ritm de dezvoltare rapid şi vivacitate scurtă. Acestea fructifică în anul
semănatului, dau producţii maxime în al doilea sau al treilea an şi trăiesc 2-4 ani:
Lolium multiflorum (trăieşte 1-2 ani), Lolium perenne (2-4 ani), Arrhenatherum
elatius (3-4 ani) ş.a. .
graminee cu ritm de dezvoltare mijlociu şi vivacitate mijlocie. Acestea fructifică în
anul al doilea de la semănat, dau producţii maxime în cel de al treilea an şi trăiesc
5-8 ani. Din această grupă fac parte: Dactylis glomerata, Cynosurus cristatus,
Festuca pratensis, Phleum pratense ş.a. .
graminee cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare. Aceste specii fructifică în al
doilea şi al treilea an, dau producţii maxime în al treilea şi al patrulea an, trăiesc
10 ani sau mai mult: Bromus inermis, Poa pratensis, Festuca rubra, Agrostis
stolonifera, Alopecurus pratensis ş.a. .
graminee cu ritm de dezvoltare foarte lent şi vivacitate foarte mare. Aceste graminee
formează mai târziu lăstari generativi, dau producţii maxime în al cincilea - al
optulea an şi trăiesc zeci de ani: Nardus stricta, Deschampsia caespitosa, Festuca
rupicola ş.a. .
Odată cu vârsta au loc şi modificări importante, ca de exemplu: reducerea
înălţimii lăstarilor, micşorarea inflorescenţelor şi a producţiei de sămânţă scăderea
conţinutului de elemente minerale din frunze, scăderea intensităţii respiraţiei şi a
fotosintezei, micşorarea conţinutului de clorofilă care duc la realizarea unor producţii mai
mici şi în cele din urmă la moartea plantelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu