8.1 Lucerna albastră - Medicago sativa L.
8.2 Trifoiul roşu - Trifolium pratense L.
8.1 Lucerna albastră - Medicago sativa L.
8.1.1 Importanţă
Lucerna este o plantă de climat temperat, cu o plasticitate ecologică foarte largă,
fiind adaptată la diferite condiţii de climă şi sol. Se cultivă în toate continentele, ocupând
pe glob o suprafaţă de peste 15,7 mil. ha. Cele mai mari suprafeţe cu lucernă se cultivă în
S.U.A., Argentina, Rusia, Italia şi Franţa, iar în ţara noastră suprafaţa cultivată cu lucernă
a crescut de la 136,3 mii ha în 1938, la 340,0 mii ha în 2001 (Anuarul statistic FAO,
2001).
Larga răspândire în cultură a lucernei se explică prin productivitatea ei ridicată,
însuşirile biologice deosebite şi calitatea superioară a furajului. În condiţii normale se pot
realiza 7-8 t/ha s.u. în cultură neirigată şi 12-15 t/ha s.u. în cultură irigată.
Lucerna poate fi utilizată cu rezultate foarte bune sub formă de nutreţ verde, fân,
nutreţ însilozat, granule sau brichete, constituind o componentă importantă în raţiile
furajere la multe specii şi categorii de animale.
Lucerna este considerată planta furajeră ce produce cea mai mare cantitate de
proteină digestibilă la unitatea de suprafaţă (1022 kg/ha P.D., la o producţire de 7 t/ha
s.u., recoltată la îmbobocit-înflorit).
Proteina din lucernă are un conţinut bogat în aminoacizi esenţiali, conferindu-i o
valoare biologică ridicată.
Pe lângă proteină, lucerna conţine cantităţi mari de săruri minerale (Ca, K, Mg,
Na), vitamine (A, B2, C, D, E, K) şi substanţe extractive neazotate. Conţinutul în fosfor
este uneori insuficient (<0,15%), aspect ce poate fi evitat printr-o fertilizare adecvată cu
îngrăşăminte fosfatice.
La lucerna în stare prospătă s-a constatat prezenţa în compoziţia sa chimică a
saponinelor (0,3-1,8 % din s.u.), care se consideră că reprezintă cauza principală a
apariţiei meteorizaţilor la rumegătoare.
De asemenea, lucerna prezintă importanţă şi ca plantă amelioratoare a solului, pe
care-l îmbogăţeşte în azot datorită simbiozei cu bacteria Rhizobium meliloti, îl lasă curat
de buruieni, cu o bună structură şi previne salinizarea secundară în condiţii de irigare.
În zonele de stepă şi silvostepă lucerna constituie o componentă de bază în
alcătuirea amestecurilor pentru înfiinţarea pajiştilor semănate. Lucerna este şi o bună
plantă meliferă.
8.1.2 Însuşiri morfologice
Lucerna este o plantă perenă, ce trăieşte 8-10 ani sau mai mult, însă producţii
economice se obţin în primii 3-5 ani.
Rădăcina este pivotantă, profundă, ce poate ajunge până la 10-12 m adâncime sau
mai mult, dar masa principală de rădăcini (80-85%) se găseşte în primii 40-50 cm ai
solului.
Tulpina primară se întâlneşte numai la plantele tinere în anul I, după care din ea
rămâne partea inferioară numită “colet”. Din mugurii de pe colet, situat la 1-3 cm în sol,
se formează lăstari în fiecare primăvară şi după fiecare folosire (cosit, păşunat).
Importanţa coletului rezidă şi din faptul că reprezintă locul de acumulare a substanţelor de
79
rezervă (zaharuri, amidon, hemiceluloză etc.) necesare creşterii lăstarilor şi rezistenţei la
ger.
Lăstarii sunt ramificaţi, muchiaţi, glabri sau slab păroşi, erecţi sau ascendenţi şi
au înălţimea de 60-100 cm. Ei cresc sub formă de tufă şi mai rar culcaţi pe sol (la unele
soiuri ce se pretează şi la păşunat).
Frunzele sunt trifoliate, cu foliole ovate sau lanceolate, dinţate în treimea
superioară, foliola mediană mai lung peţiolată decât cele laterale.
Florile sunt albastre-violacei, zigomorfe, pe tipul cinci, grupate în raceme axilare
alungite.
Fructul este o păstaie polispermă, răsucită, cu 2-4 spire. Seminţele sunt reniforme
sau drepte, de culoare galben-verzuie sau galben-brunie, cu luciu slab, având
dimensiunile de 1,6-2,5 mm lungime, 1,0-1,2 mm lăţime, 0,6-1,1 mm grosime şi MMB =
1,2-2,5 g. Prin învechire seminţele îşi pierd luciul şi devin brune (Varga P. şi col., 1973).
8.1.3 Sistematică şi soiuri
Lucerna face parte din familia Fabaceae, (Leguminosae), tribul Trifolieae, genul
Medicago, care cuprinde 62 de specii, din care 11 se găsesc şi pe teritoriul ţării noastre.
Dintre acestea prezintă importanţă ecnomică ridicată doar trei specii: Medicago sativa L., M.
falcata L. şi M. media Martyn. (M. varia sau M. hybrida), care au fost introduse în cultură.
În ţara noastră se află în cultură a gamă largă de soiuri create la ICCPT Fundulea,
care satisfac în mare parte pretenţiile cultivatorilor.
Adonis, omologat în 1987, este un soi sintetic, foarte productiv, produce o
cantitate mare de sămânţă (> 800 kg/ha), mai precoce cu 5-7 zile decât Gloria, Triumf,
Luteţia. Este rezistent la boli şi iernare, cu energie şi viteză de regenerare ridicată, fiind
recomandat în condiţii de irigare, în amestec cu golomăţul.
Adonis cu 1-2 zile, cu mare capacitate de regenerare, cu o bună rezistenţă la
iernare, secetă şi cădere, cu mare capacitate de producţie.
Fundulea 652, omologat în 1963, este primul soi de lucernă creat în ţara noastră,
rezistent la iernare şi secetă, însă sensibil la vestejirea fuzariană; este recomandat pe
terenurile neirigate.
Selena, omologat în 1991, este un soi sintetic, foarte productiv, cu un conţinut
ridicat de proteină brută (22,69%), rezistent la secetă, iernare şi boli. Este recomandat
pentru toate zonele de cultură, pe terenuri irigate, în amestec cu golomăţul.
Alături de acestea se mai cultivă şi soiurile: Capri, Cinna, Diane, Magnat, Maya,
Norla, Sigma de provenienţă străină (lista oficială a soiurilor, 2002).
8.1.4 Cerinţele faţă de climă şi sol
Lucerna are o plasticitate ecologică largă, însă potenţialul ei productiv poate fi
pus în evidenţă numai în anumite condiţii pedoclimatice.
Lucerna matură este rezistentă la temperaturi scăzute, însă plantele tinere, la
semănatul de primăvară, sunt distruse la temperaturi de -5 - -60C. În timpul iernii lucerna
matură suportă bine temperaturi de - 250C şi chiar peste -400C, când solul este acoperit cu
zăpadă (după Jung şi Lavan, citaţi de Moga I., 1996).
Lucerna este o plantă de zi lungă, având cerinţe ridicate faţă de lumină mai ales la
începutul creşterii. Creşterea şi dezvoltarea optimă a plantelor se realizează cu o
fotoperioadă de 15-16 ore/zi şi o intensitate luminoasă de 16-18 mii de lucşi.
Faţă de sol lucerna are pretenţii ridicate. Cele mai indicate soluri sunt cele
profunde, permeabile, fertile, bogate în humus, cu activitate microbiană intensă, bine
aprovizionate în fosfor, potasiu şi calciu, cu o reacţie neutră sau slab alcalină, cum ar fi
cernoziomurile, solurile aluvionare, brun-roşcate sau brune.
Lucerna valorifică bine şi solurile slab sărăturoase, drenate, precum şi cele
nisipoase. Nu sunt recomandate solurile acide, grele, argiloase, compacte şi cu exces de
umiditate.
Zonele de cultură cele mai favorabile pentru cultura lucernei se întâlnesc în
Câmpia Dunării, Câmpia Banatului, centrul Câmpiei Transilvaniei, partea de NV şi NE a
ţării, luncile principalelor râuri din zonele de stepă, silvostepă şi nemorală. Rezultate bune
se obţin şi în centrul şi estul Câmpiei Române, nordul Dobrogei, SE şi centrul Moldovei.
80
8.1.5 Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Lucerna nu este pretenţioasă faţă de planta premergătoare, dar se obţin
rezultate bune când se cultivă după plante care lasă terenul curat de buruieni. Cele mai
indicate premergătoare sunt cerealele de toamnă şi de primăvară, plantele furajere anuale
care eliberează terenul până la sfârşitul verii. Prăşitoarele sunt considerate bune
premergătoare pentru lucerna ce se seamănă primăvara, cu condiţia să elibereze terenul
până la mijlocul toamnei, pentru a se putea pregăti solul în bune condiţii. Nu sunt bune
premergătoare iarba de Sudan, sorgul, hibrizii sorg x iarbă de Sudan, hibrizii tardivi de
porumb care eliberează terenul târziu şi lasă solul sărac în apă şi elemente nutritive. De
asemenea, lucerna nu trebuie să urmeze după plante tratate cu erbicide triazinice în
ultimii 3 ani, precum şi după ea însăşi decât după o perioadă egală cu minimum o dată şi
jumătate timpului cât cultura a fost menţinută pe acel teren. Se evită în acest fel aşa
numita ,,oboseală a solului” pentru lucernă.
Lucerna este o bună premergătoare pentru majoritatea plantelor de cultură, lăsând
solul curat de buruieni, bine structurat şi bogat în elemente nutritive, în special azot şi
calciu. Sunt indicate, în primul an după lucernă, prăşitoarele exigente faţă de azot şi cu
perioada mai scurtă de vegetaţie (porumb siloz, hibrizi timpurii de porumb pentru boabe)
sau plante rezistente la secetă (iarba de Sudan, hibridul sorg x iarba de Sudan etc),
deoarece lucerna este o mare consumatoare de apă. Cerealele de toamnă pot urma după
lucernă dacă desţelenirea se face cel târziu după coasa a II-a, există condiţii favorabile de
umiditate şi dacă se iau măsuri pentru a evita fenomenul de cădere.
Fertilizarea şi amendamentarea. Lucerna este o mare consumatoare de elemente
nutritive. Pentru 10 t/ha s.u. lucerna extrage din sol 340 kg azot, 70 kg fosfor, 200 kg
potasiu şi 200 kg calciu (Moga I. şi col.,1996).
Azotul este asigurat în cea mai mare parte pe cale simbiotică şi din rezervele
solului, dar pentru realizarea de producţii mari şi constante, mai ales în regiunile
secetoase, se recomandă aplicarea unor doze mici de azot (N30-35) la desprimăvărare. Pe
solurile cu conţinut redus de humus (< 2%) şi azot total, dozele de azot pot fi mai mari
(N40-60), aplicate primăvara devreme sau fracţionat după primele coase.
Fosforul şi potasiul se aplică în funcţie de conţinutul solului în aceste elemente.
Pentru lucernă conţinutul optim al solului în fosfor este de 8-10 mg/100 g sol, iar în
potasiu de 18-19 mg/100 g sol.
Fosforul are un rol important în asimilarea azotului, sinteza proteinelor şi a
hidraţilor de carbon. Aprovizionarea normală a solului cu fosfor la înfiinţarea lucernierei
determină o bună dezvoltare a sistemului radicular. Efectul lipsei fosforului din această
perioadă nu poate fi compensat în anii următori. Îngrăşămintele cu fosfor, în doze de P40-
100 (doze mai mari în condiţii de irigare şi pe soluri acide amendamentate), se aplică odată
cu lucrările solului şi apoi la 2-3 ani.
Potasiul are rol important în sporirea rezistenţei plantelor la secetă, prin
diminuarea transpiraţiei. În general, solurile ţării noastre sunt bine aprovizionate în
potasiu, cu excepţia celor acide. Îngrăşămintele cu potasiu se aplică în acelaşi mod ca şi
cele cu fosfor.
Gunoiul de grajd este bine valorificat de lucernă pe toate tipurile de sol, dar mai
ales pe cele acide şi pe terenurile irigate. Se poate aplica plantei premergătoare sau direct
culturii de lucernă sub arătura de bază. În timpul folosirii culturii, gunoiul bine fermentat
se aplică la suprafaţa solului, pe parcursul sezonului rece. Când se foloseşte gunoiul de
grajd se renunţă la îngrăşămintele cu azot şi potasiu, iar cele cu fosfor se reduc cu până la
50-60%. Cele mai eficiente doze sunt de 35-40 t/ha la neirigat şi 60-80 t/ha în regim
irigat.
Un rol important în nutriţia plantelor de lucernă îl au şi microelementele, în
special molibdenul, borul, sulful şi cobaltul care stimulează procesul de fixare a azotului
pe cale simbiotică, fierul, manganul şi zincul cu rol de catalizator în procesul de
fotosinteză. Cea mai economică şi completă sursă de aprovizionare a solului cu
microelemente o constituie gunoiul de grajd. La o doză de 45 t/ha gunoi, solul primeşte
560 g Cu, 3360 g Mn, 11 g Mo şi 1120 g Zn, iar în timp de 5 ani lucerna exportă, prin
producţii, 300 g Cu, 2500 g Mn, 10 g Mo şi 1800 g Zn.
81
Lucrările solului. Lucerna este foarte pretenţioasă la modul de pregătire a
terenului deoarece are seminţe mici, adâncimea de încorporare a acestora în sol este mică,
iar puterea de străbatere a plantelor este redusă. Pe terenurile denivelate se recomandă ca
înainte de aplicarea îngrăşămintelor şi efectuarea arăturii să se facă nivelarea, fără a
disloca un strat de sol mai adânc de 10-15 cm. Lucrarea se execută vara sau toamna cu
nivelatoare (NT-2,8), după 1-2 treceri cu grapa cu discuri. Arătura se face vara sau
toamna, în funcţie de planta premergătoare, la 20-25 cm adâncime. Pe solurile unde s-a
format hardpan se folosesc pluguri cu scormonitori. Pe podzoluri se recomandă
efectuarea unei lucrări de afânare fără întoarcerea brazdei, cu maşini de afânat solul
(MAS), la 50-70 cm adâncime, după care se afectuează arătura la 23-25 cm,
perpendicular pe direcţia de lucru a maşinii de afânat solul.
Lucerna cere un pat germinativ foarte bine pregătit, afânat la suprafaţă şi bine
aşezat mai în profunzime. Pentru aceasta, în cazul semănatului în primăvară, în a doua
jumătate a toamnei se efectuează lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grape cu colţi
pentru mărunţirea bulgărilor şi o uşoară nivelare a solului. Primăvara, când terenul
permite, patul germinativ se pregăteşte cu agregatul de grape cu colţi, prevăzut cu bare
metalice pentru nivelare sau cu combinatorul.
După semănat, când solul este uscat în stratul superficial, se poate efectua un
tăvălugit uşor al semănăturii. Lucrarea se recomandă uneori şi înainte de semănat.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa utilizată pentru înfiinţarea lucernierelor trebuie
să fie curată, liberă de cuscută, certificată biologic şi cu facultate germinativă ridicată. Pe
solurile acide amendamentate şi pe cele nisipoase se recomandă bacterizarea seminţelor
de lucernă cu tulpini selecţionate de Rhizobium meliloti, care determină sporirea
producţiei cu peste 30-50%.
Sămânţa de lucernă se tratează împotriva dăunătorilor (Sitona sp., Agriotes sp.,
Phytodecta fornicata) cu Carbodan 35 ST (28 ml/kg), Diafuran 35 ST (28 ml/kg) sau cu
Furadan 35 ST (28 ml/kg), (Mateiaş M.C., 1997).
Epoca optimă de semănat este primăvara devreme, când temperatura solului la
adâncimea de semănat este de 4-50C, iar umiditatea de minimum 2,5 ori mai mare decât
apa higroscopică. Calendaristic, aceste condiţii se realizează în prima jumătate a lunii
martie în sudul ţării şi în a doua jumătate a lunii martie sau începutul lunii aprilie în
celelalte zone de cultivare a lucernei.
Lucerna se poate semăna şi la sfârşitul verii-începutul toamnei, în condiţii de
irigare, când de la semănat până la intrarea în iarnă însumează 850-11000C.
Semănatul se face cu semănătorile pentru cereale păioase, la 12,5-15 cm între
rânduri, utilizând o cantitate de sămânţă de 18-22 kg/ha, în funcţie de calitatea patului
germinativ, umiditatea solului şi însuşirile seminţelor, pentru a se realiza 750-1000
seminţe germinabile la m2.
Adâncimea de semănat este de 2-3 cm pe cernoziomuri, soluri brune şi de 3-4 cm
pe soluri uşoare.
Lucrările de îngrijire. Distrugerea crustei se poate realiza cu tăvălugi inelari,
tăvălugi de lemn înfăşuraţi în sârmă ghimpată, grape de mărăcini, iar în condiţii de
irigare, printr-o udare cu norma de 100-150 m3/ha.
Completarea golurilor se face de obicei numai în anul I după răsărirea plantelor şi
mai rar în anii de folosire, când se foloseşte o cantitate de sămânţă mai mare decât cea
corespunzătoare suprafeţei respective.
Combaterea buruienilor este lucrarea cea mai importantă din anul I de vegetaţie,
deoarece lucerna are la început un ritm lent de creştere şi poate fi mai uşor invadată de
buruieni. Combaterea acestora se realizează prin metode preventive, agrotehnice şi
chimice. Dintre cele preventive, cele mai importante sunt considerate a fi: descuscutarea
seminţelor, folosirea de site pentru reţinerea seminţelor de buruieni (mai ales de Stelaria
sp., Amaranthus sp.) din apa de irigaţie, precum şi folosirea de îngrăşăminte organice
bine fermentate. Măsurile agrotehnice se referă la folosirea ca premergătoare a culturilor
puţin îmburuienate, efectuarea lucrărilor solului şi de pregătire a patului germinativ de
bună calitate şi la epoca optimă, precum şi la efectuarea cosirilor de curăţire. Coasa de
curăţire este indicată numai în anul I şi se face la îmbobocitul lucernei, când buruienile nu
82
au format încă seminţe, la 10-15 cm de la sol, manual sau cu cositori mecanice.
Materialul rezultat trebuie îndepărtat de pe teren într-un timp cât mai scurt.
Combaterea buruienilor pe cale chimică s-a dovedit a fi metoda cea mai eficace.
Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se folosesc erbicidele: Eradicane (4-
5 l/ha), Diizocab (5-7 l/ha), Balan (4-5 l/ha), Lasso (3,5-5 l/ha) şi Dual (3-5 l/ha), aplicate
preemergent, ultimele două încorporate mai superficial în sol; Fusilade sau Targa (1,5-
3 l/ha), aplicate postemergent. Pentru distrugerea buruienilor dicotiledonate sunt
recomandate erbicidele: Acetadin (5-7 l/ha), Basagran (4-5 l/ha), Aretit (5-7 l/ha),
aplicate când lucerna are 3-5 frunze trifoliate. Se poate folosi şi Basagranul forte (2-
2,5 l/ha în 300 l apă) când buruienile dicotiledonate au 2-3 frunze, iar temperatura aerului
este peste 180C şi umiditatea atmosferică mai mare de 40%. O eficienţă deosebită are
erbicidul Pivot (0,7-1 l/ha) aplicat în faza de 2-4 frunze trifoliate, care combate o gamă
largă de buruieni dicotiledonate şi unele monocotiledonate.
O problemă deosebită pentru lucernă o reprezintă combaterea cuscutelor, care
uneori pot compromite cultura. Din cele peste 200 specii ale genului Cuscuta, în ţara
nostră s-au identificat 18, mai răspândite fiind: Cuscuta campestris, C. europaea, C.
trifolii, C. epithymum şi C. epilinum. Combaterea se poate realiza pe cale agrotehnică sau
chimică. În primul caz se cosesc vetrele de cuscută numai înainte de a forma seminţe şi se
răzuieşte solul până la 1-2 cm adâncime. Plantele cosite se pot da în furajare, iar pământul
răzuit se adună în grămezi în afara culturii. Pe cale chimică cuscutele se combat prin
stropiri cu soluţie de Aretit, Acetadin, Reglone sau Dibutox, în concentraţie de 1-4 %,
folosind 1 l soluţie la m2. Tratamentul se face numai pe vetrele de cuscută, când după
cosit lăstarii de lucernă şi filamentul de cuscută au reapărut. Rezultate foarte bune s-au
obţinut prin folosirea erbicidului Pivot, aplicat pe toată suprafaţa, la circa două săptămâni
după răsărirea lucernei, în doză de 1 l/ha, când distrugerea cuscutei a fost de 98%
(Hălălău D. şi col., 1980).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor trebuie să se realizeze în primul rând prin
metode agroculturale şi mai puţin prin metode chimice pentru a reduce cheltuielile şi
poluarea solului.
Irigarea este măsura tehnologică ce asigură producţii mari şi constante, deoarece
lucerna este o mare consumatoare de apă. Sporuri însemnate de producţie se înregistrează
când conţinutul în apă al solului în stratul biologic activ (0-80 cm) este între jumătatea
intervalului activ şi capacitatea de câmp pentru apă. Se apreciază că la lucernă plafonul
umidităţii la care se intervine prin irigare variază în funcţie de tipul de sol şi condiţiile
climatice ale zonei, fiind cuprins între 60-80% din capacitatea de câmp. În anii cu ierni
sărace în precipitaţii se recomandă o udare la începutul lui aprilie cu 500-600 m3/ha. În
timpul vegetaţiei, normele de udare nu trebuie să depăşească 600-700 m3/ha pe solurile
permeabile şi 500 m3/ha pe cele mai puţine permeabile. În cazul semănatului lucernei la
sfârşitul verii-începutul toamnei, iar solul este slab aprovizionat cu apă, se impune o
udare de răsărire, cu o normă de 300-350 m3/ha.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Epoca de recoltare este factorul care
influenţează atât nivelul şi calitatea recoltei, cât şi longevitatea lucernei.
În anul I de vegetaţie lucerna se recoltează în intervalul cuprins între sfârşitul
fazei de îmbobocire şi mijlocul fazei de înflorire, ceea ce permite dezvoltarea normală a
rădăcinilor şi acumularea unor cantităţi mari de substanţe de rezervă. Epoca de recoltare
în anul I influenţează producţia anilor următori şi durata de folosire a lucernierei. În anul
II de vegetaţie şi în următorii, lucerna se recoltează în intervalul dintre mijlocul fazei de
îmbobocire şi înflorirea a 20-25% din plante. În condiţii favorabile de umiditate, pentru
ca plantele să ajungă la începutul înfloritului, au nevoie de 850-9000C la coasa I şi 750-
8500C la coasele II-IV. Se recomandă practicarea alternanţei intervalelor de recoltare în
timpul unei perioade de vegetaţie, în aşa fel încât fiecare suprafaţă să fie recoltată cel
puţin o dată la înflorirea a 20-25% din plante pentru a se da posibilitatea refacerii
rezervelor de substanţe nutritive.
Respectarea epocii de recoltare este o condiţie esenţială pentru realizarea unui
furaj de bună calitate. Întârzierea recoltării duce la scăderea conţinutului plantelor în
proteină, fosfor şi potasiu, la sporirea procentului de celuloză şi impregnarea acesteia cu
83
cantităţi din ce în ce mai mari de fenoli. Fenolii inhibă dezvoltarea microorganismelor
utile din rumenul animalelor, diminuând consumabilitatea şi digestibilitatea furajului.
În condiţii de neirigare se pot realiza 2-4 coase/an, iar pe terenurile irigate, 4-
6 coase/an. Înălţimea de recoltare a lucernei este de 4-6 cm de la sol, cu excepţia ultimei
coase care se efectuează la 7-8 cm şi trebuie realizată cu cel puţin 2-3 săptămâni înainte
de venirea primelor îngheţuri.
Conservarea lucernei se poate realiza prin uscare (sub formă de fân, făină,
brichete) sau însilozare (sub formă de semisiloz sau semifân). Uscarea se poate efectua pe
cale naturală, cu ajutorul curenţilor de aer sau cu instalaţii speciale pentru deshidratare pe
cale industrială.
Uscarea pe cale naturală se face pe sol, pe suporturi sau prin balotare. Tehnologia
tradiţională de pregătire a fânului pe sol este următoarea: recoltarea cu coasa (manual), cu
cositori mecanice sau cu vindroverul, uscarea în brazde timp de 8-10 ore, după care
acestea se întorc, iar după încă 10-12 ore, când umiditatea plantelor scade la 28-30%,
lucerna se adună în căpiţe de 150-200 kg; după 1-2 zile, timp în care umiditatea scade la
15-17%, lucerna se transportă la locul de depozitare.
Uscarea prin deshidratare pe cale industrială se realizează cu ajutorul unor
instalaţii speciale. Plantele de lucernă, imediat după recoltare sunt aduse la aceste
instalaţii, unde prin intermediul unor temperaturi foarte ridicate sunt deshidratate într-un
timp foarte scurt şi transformate în făină. Făina de lucernă se foloseşte ca materie primă la
prepararea nutreţurilor combinate sau se brichetează.. Lucerna se poate conserva şi prin
însilozare, după tehnologiile descrise la capitolul 11.
Producţia. La lucernă producţia înregistrează valori diferite în funcţie de anul de
exploatare şi în cadrul aceluiaşi an funcţie de ciclul de vegetaţie. Cele mai mari producţii,
la semănatul de primăvară, se obţin în anii 2-4 de folosinţă şi în fiecare an la prima coasă.
La coasa a II-a se realizează circa 50-60% din producţia coasei I, iar la a III-a, 25-30%.
Producţiile sunt de circa 30-40 t/ha masă verde la neirigat şi 50-60 (80) t/ha la
irigat. Producţia de fân este de 25-28% din cea de masă verde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu