CAPITOLUL XII ÎNSILOZAREA FURAJELOR

12.1 Importanţa însilozării furajelor
12.2 Categoriile de furaje însilozate
12.3 Procesele biochimice de timpul însilozării
12.4 Tehnologia însilozării furajelor
12.5 Tehnologii specifice de însilozare
12.6 Tipuri de silozuri
12.7 Calitatea furajului însilozat
12.1 Importanţa însilozării furajelor
Însilozarea reprezintă una din metodele cele mai eficiente de conservare a
nutreţurilor suculente, precum şi a celei mai mari părţi din produsele secundare şi
subprodusele cu destinaţie furajeră. Nutreţurile însilozate asigură furajarea animalelor
mai ales în perioada de stabulaţie.
Nutreţul realizat are compoziţia chimică foarte apropiată de boabele de porumb
sau orz uscate, iar pierderile de substanţe nutritive sunt sub 10%, nivel la care se poate
ajunge prin uscarea lor pe cale articială (Demarquille C., 1973).
12.2 Categoriile de furaje însilozate
După conţinutul în apă în momentul însilozării, se deosebesc trei grupe de
nutreţuri murate: silozul, semisilozul, semifânul. Pierderile de substanţe nutritive, în câmp
şi în timpul preparării şi păstrării, sunt diferite, în funcţie de categoria de furaj însilozat.
Silozul este un furaj ce conţine peste 70% apă. Pierderile de substanţe nutritive în
câmp sunt reduse, deoarece plantele sunt însilozate imediat după recoltare, însă pierderile
în timpul preparării şi păstrării silozului sunt cele mai mari. Sub această formă se
conservă plantele care au un conţinut mare de glucide solubile, uşor însilozabile, cum ar
fi: porumbul, iarba de Sudan, sorgul etc..
Semisilozul. Pentru realizarea acestui furaj, plantele, după recoltare, rămân pe
câmp până ce conţinutul în apă ajunge la 55 (60)-65 (70)%, după care se toacă şi se
transportă la locul de însilozare. Pierderile de substanţe nutritive în câmp cresc, dar scad
cele din timpul preparării şi păstrării.
Semifânul se caracterizează printr-un conţinut în apă în momentul însilozării de
45 (50)-55 (60)%, iar pierderile totale de substanţe nutritive sunt cele mai scăzute
(Erdelyi {t şi col., 1990).
12.3 Procesele biochimice din timpul însilozării
Însilozarea furajelor este rezultatul interacţiunii mai multor factori, dintre care cei
mai importanţi sunt: conţinutul plantelor în glucide, conţinutul lor în apă în momentul
însilozării, conţinutul de aer din masa plantelor ce se însilozează, prezenţa şi înmulţirea
bacteriilor acidolactice în timpul însilozării. Substanţele nutritive din nutreţul însilozat
suferă o serie de modificări determinate atât de respiraţia plantelor şi producerea de CO2,
cât şi de acţiunea microorganismelor. Astfel, în masa furajului în timpul însilozării au loc
unele procese biologice şi biochimice.
12.3.1 Procesele biologice
După recoltare, respiraţia celulelor continuă cât timp se găseşte aer în masa
furajului. Prin respiraţie, glucidele solubile sunt oxidate, rezultând apă, bioxid de carbon
şi energie:
C6H12O6 + 6 O2  6 CO2 + 6 H2O + 674 kcal
98
Cu cât masa furajului este mai afânată, cu atât durata procesului de respiraţie este
mai mare, fiind de 10-12 ore la furajul tocat şi bine tasat şi peste o lună la furajul întreg,
netasat. După epuizarea oxigenului din aerul existent în siloz, are loc respiraţia
intracelulară, oxigenul fiind furnizat din procesul de reducere a substanţelor proprii din
furaj. În urma acestui proces se formează CO2, NH3, apă, cantităţi mici de alcooli, acizi
graşi, metan şi o cantitate însemnată de căldură. Acest proces încetează după moartea
celulelor în urma acumulării de CO2 în furajul însilozat. Dacă nu se iau măsuri de oprire a
proceselor de respiraţie, temperatura în siloz se poate ridica la 60-700C sau mai mult. În
acest caz, pe lângă pierderile însemnate de substanţe nutritive, nutreţul se caramelizează,
îşi pierde suculenţa, substanţele proteice se coagulează şi devin greu digestibile şi în plus
există pericolul de încingere şi chiar autoaprindere a nutreţului.
Pierderea de glucide în procesul respiraţiei celulare este mult mai importantă la
plantele leguminoase, al căror conţinut în glucide hidrosolubile este mic, iar în urma
degradărilor datorate respiraţiei rămâne disponibilă pentru flora lactică o cantitate mult
prea mică de zaharuri care să poată fi transformată în acid lactic, agentul conservant al
nutreţului însilozat. Pentru limitarea pierderilor este necesară oprirea cât mai rapidă a
respiraţiei celulelor, respectiv a oxidării glucidelor solubile, care se poate realiza prin
eliminarea cât mai completă a aerului din masa nutreţului, printr-o presare puternică şi
continuă de la primul până la ultimul strat. În urma presării se elimină oxigenul, iar
bioxidul de carbon ce rezultă din procesul respiraţiei înlesneşte moartea prin asfixiere a
celulelor (Băia Gh. şi col., 1972).
12.3.2 Procesele biochimice
După moartea celulelor se produce plasmoliza conţinutului celulelor, ceea ce
permite o dezvoltare puternică a microorganismelor care favorizează desfăşurarea
proceselor de fermentaţie. În masa furajului au loc, în principal, o fermentaţie lactică, dar
şi fermentaţii secundare: acetică, butirică şi alcoolică. Predominarea uneia sau a alteia
depinde de mai mulţi factori, dintre care un rol hotărâtor îl au prezenţa sau absenţa
oxigenului, reacţia mediului şi conţinutul plantelor însilozate în glucide solubile.
Fermentaţia lactică prezintă cea mai mare importanţă, deoarece duce la
acumularea acidului lactic, agent conservant, de care depinde calitatea nutreţului
însilozat. Fermentaţia lactică este produsă de bacteriile lactice (Streptococus,
Leuconostoc, Lactobacillus, Pediococus), care transformă glucidele în acid lactic şi
cantităţi mici de acid acetic, succinic, formic şi propionic.
Bacteriile lactice suportă un mediu acid mai pronunţat decât bacteriile butirice, şi
anume pH mai mic de 4,5. La aceste valori de pH, bacteriile de fermentaţie butirică
precum şi celelalte bacterii care duc la fermentaţii secundare nedorite îşi încetează
activitatea. Mucegaiul se dezvoltă până la reacţia mediului ce corespunde la un pH = 1,2-
1,8 , dar nu suportă anaerobioza.
Între aceste două grupe de substrat trebuie să fie un anumit raport, rolul cel mai
important avându-l conţinutul în glucide solubile. Astfel, gramineele perene, recoltate în
faza optimă pentru însilozare, au un conţinut de glucide solubile cuprins între 20-28% din
s.u., în funcţie de specia şi tehnologia de cultivare, în timp ce la leguminoase, proporţia
de glucide solubile este de numai 9-10% din s.u., insuficientă pentru realizarea cantităţii
necesare de acid lactic.
În funcţie de conţinutul în glucide solubile, plantele se pot împărţi în :
o plante ce se însilozează uşor (porumbul, sorgul, iarba de Sudan, hibridul
sorg x iarbă de Sudan, raigrasul aristat, secara de nutreţ, varza furajeră,
floarea soarelui etc.);
o plante care se însilozează greu (lucerna, trifoiul, borceagul cu peste 50%
măzăriche);
o plante care nu se însilozează (stuful, vrejii de roşii etc.).
Activitatea bacteriilor lactice din siloz este condiţionată şi de gradul de umiditate
a plantelor în momentul însilozării. Bacteriile lactice se dezvoltă şi activează bine când
furajul însilozat are o umiditate de 60-70%, deci 30-40% substanţă uscată. Prin ofilirea
nutreţului în câmp se poate reduce umiditatea până la nivelul optim.
99
Plantele care se însilozează greu, cum ar fi leguminoasele, cu un conţinut mare de
proteină şi redus de glucide solubile, pot fi însilozate după o prealabilă ofilire, prin care se
reduce umiditatea şi creşte conţinutul în substanţă uscată. În acest caz, se realizează
semisilozul sau semifânul, când se impune o tasare foarte puternică a furajului însilozat.
Asemenea plante se mai pot însiloza prin folosirea unor aditivi care măresc conţinutul în
glucide solubile sau crează un mediu acid, ceea ce permite declanşarea fermentaţiei
lactice.
O condiţie esenţială pentru o bună însilozare o constituie crearea în masa
însilozată a unui mediu anaerob, favorabil bacteriilor acido-lactice şi nefavorabil
micoorganismelor care produc fermentaţii nedorite. Anaerobizarea se realizează prin
tocarea plantelor la dimensiuni corespunzătoare, tasarea puternică şi continuă în tot
timpul însilozării. La silozurile de suprafaţă, anaerobizarea se poate realiza şi prin
folosirea de prelate speciale din material plastic, ce permit extragerea aerului cu pompele
de vid (Moga I., 1974). Prin respectarea la însilozarea nutreţurilor a condiţiilor prezentate,
aciditatea totală a furajului realizat trebuie să fie de 1,5-2,5%, din care 70-75% acid lactic
(Laissus R., 1978).
12.4 Tehnologia însilozării furajelor
În cadrul tehnologiilor moderne de pregătire a furajelor, conservarea furajelor
prin însilozare ocupă un loc important. Respectarea cu stricteţe a tuturor verigilor
tehnologice duce la reducerea substanţială a pierderilor şi la obţinerea unui furaj de bună
calitate.
12.4.1 Repararea şi curăţirea silozurilor
După golirea silozurilor rămân resturi de nutreţuri alterate, ce constituie un mediu
favorabil dezvoltării bacteriilor de putrefacţie, a mucegaiurilor etc.. Este necesar ca
înainte cu 2-3 săptămâni de începerea campaniei de însilozare să se efectueze curăţirea
spaţiilor ce urmează a fi folosite pentru însilozarea nutreţurilor. Dacă este cazul se
execută şi reparaţiile necesare. După operaţia de curăţire este obligatoriu dezinfectarea
silozurilor cu var stins în concentraţie de 5%, sulfat de cupru 1% ş.a.
12.4.2 Faza optimă de vegetaţie pentru recoltarea plantelor
Pentru o consevare corespunzătoare şi realizarea unui furaj de bună calitate, este
necesar ca recoltarea plantelor să se efectueze când se înregistrează producţia maximă din
punct de vedere cantitativ şi prezintă cel mai mare conţinut de substanţe nutritive.
Umiditatea plantelor trebuie să fie de 60- 70% sau mai redusă, în funcţie de
planta care se însilozează şi felul nutreţului murat pe care dorim să-l obţinem (siloz,
semisiloz, semifân).
În cursul vegetaţiei, plantele acumulează diverse substanţe nutritive. Unele, cum
sunt amidonul, celuloza brută, cresc continuu până ce plantele ajung la maturitate, altele,
cum sunt proteinele, cresc numai până la o anumită fază de vegetaţie. Astfel, porumbul
întruneşte condiţii optime privind suculenţa, cantitatea şi calitatea producţiei, în faza de
lapte-ceară, aceasta fiind considerată faza optimă de recoltare pentru siloz a porumbului
neirigat. Recoltarea mai timpurie (la înspicare) duce la însemnate pierderi de unităţi
nutritive, iar întârzierea până la faza de ceară determină un câştig de unităţi nutritive, dar
scade conţinutul în proteină şi suculenţa plantelor devine mai puţin corespunzătoare
pentru o bună însilozare.
Faza optimă de recoltare în vederea însilozării este diferită în funcţie de specie,
condiţiile de cultivare şi categoria de siloz pe care dorim să o realizăm.
12.4.3 Recoltarea şi transportul
Recoltarea plantelor se face mecanizat, preferându-se utilajele, care concomitent
cu tăierea, execută şi tocarea nutreţului. Ritmul de recoltare trebuie corelat cu
posibilităţile de transport şi însilozare. Transportul nutreţului la locul de însilozare se face
cu mijloace prevăzute cu dispozitive pentru descărcarea automată şi în număr suficient, în
vederea umplerii silozului într-un timp cât mai scurt. Un siloz de 500-1000 tone trebuie
încheiat în 5-10 zile. După descărcare, masa tocată se nivelează în straturi de 30-35 cm
100
grosime şi se tasează, în mod continuu, de la primul la ultimul strat, cu tractoare pe şenile
sau pe roţi echipate cu pneuri duble şi lamă nivelatoare. La vârf, silozul se lasă cu coamă,
pentru uşurarea scurgerii apei, după care se acoperă cu diferite materiale (folie de
material plastic, tăiţei de sfeclă, paie, baloturi de paie etc.) pentru menţinerea condiţiilor
de anaerobioză realizate prin tasare. Neizolarea sau izolarea defectuoasă determină
pierderi mari, care pot ajunge până la 50% în cazul silozurilor din plante verzi şi peste
50% la silozurile din amestecuri cu grosiere.
12.4.4 Metode de însilozare
Se cunosc mai multe metode de însilozare: însilozarea la cald, însilozarea la rece,
însilozarea prin folosirea de aditivi şi însilozarea cu umiditate scăzută.
Alegerea uneia sau alteia din aceste metode se face în funcţie de compoziţia
materialului vegetal care se însilozează, în special conţinutul în glucide solubile,
conţinutul în apă al plantelor de însilozat şi posibilităţile unităţii, în aşa fel, încât procesul
de însilozare să se desfăşoare normal, iar furajul obţinut să fie de foarte bună calitate.
a) Însilozarea la cald este puţin utilizată în practic, deoarece pierderile de
substanţe nutritive digestibile ajung la 20-30%. Temperatura ridicată (>300) favorizează
dezvoltarea bacteriilor de fermentaţie butirică, iar însuşirile organoleptice ale nutreţului se
înrăutăţesc. Tehnologia de însilozare se prezintă astfel: nutreţul bine tocat, cu o umiditate
de peste 70%, se aşează în straturi de 1,5-2 m grosime. În timp de 1-2 zile, temperatura
din masa silozului se ridică la 50-600C, după care se tasează şi se aşează straturile
următoare, procedându-se în acelaşi mod până ce se umple silozul, când se izolează de
mediu prin acoperire. Prin această metodă, încărcarea unui siloz durează mai mult, iar
calitatea este mult inferioară decât în cazul însilozării la rece.
b) Însilozarea la rece (obişnuită) se practică la plantele cu un conţinut de apă de
peste 70%, bogate în glucide solubile, dar şi la plantele care se însilozează mai greu, prin
adăugarea unor nutreţuri bogate în zaharuri, în scopul ridicării conţinutului în glucide
solubile la circa 12,6-16,1%. Din punct de vedere tehnologic, plantele se recoltează din
câmp cu combine speciale, care execută tăierea şi o mărunţire cât mai fină prin tocare şi
se aşează în siloz în straturi succesive. Concomitent cu aşezarea, se face nivelarea şi o
puternică tasare pentru eliminarea aerului din masa însilozată. Umplerea silozului trebuie
să se realizeze într-un timp cât mai scurt, având grijă ca în final să se asigure o cât mai
bună etanşeizare, prin acoperire cu diferite materiale. Temperatura în masa silozului se
ridică la 25-300C, iar pierderile prin oxidare sunt mult mai mici faţă de însilozarea la cald
(circa 12-17%).
c) Însilozarea prin folosirea de aditivi. Se recomandă în cazul conservării
furajelor sărace în glucide solubile. Tehnologia este asemănătoare cu cea obişnuită, cu
deosebirea că la nutreţurile însilozate se adaugă diferiţi aditivi pentru a mări conţinutul în
zaharuri fermentescibile sau pentru a scădea aciditatea din masa însilozată la valori de pH
sub 4,5.
Produsele ce se pot folosi ca aditivi pot fi împărţite în trei grupe: aditivi furajeri,
chimici şi biologici.
Aditivi furajeri. Se pot utiliza produsele:
- uruieli de porumb, orz, ovăz, în cantităţi de 50-100 kg/t de material vegetal;
- fân tocat sau paie tocate în proporţie de 10-30% din masa ce se însilozează,
pentru reducerea umidităţii;
- melasă deshidratată, în cantitate de 20-40 kg/t de material proaspăt, pentru
însilozarea leguminoaselor fără ofilire în prealabil;
- melasă soluţie, diluată cu 1-2 părţi apă, în proporţie de 2-4%;
- zahăr furajer în proporţie de 2%;
- graminee bogate în glucide fermentescibile, tot pentru însilozarea
leguminoaselor, în proporţie de 1,5-2 părţi graminee la o parte leguminoase bine tocate.
Aditivi chimici. Pentru conservarea plantelor greu însilozabile se pot folosi diferiţi
aditivi chimici, cum ar fi: acizi organici sau anorganici, precum şi unele preparate
(Metabisulfitul, sarea “Kofa”, Microacid) cu acţiune bacteriostatică pentru organismele ce
provoacă fermentaţia butirică.
101
În ţările scandinave se practică metoda Virtanen, care constă în stropirea silozului
cu un amestec de acid sulfuric (15%) şi acid clorhidric (85%), diluat cu apă în raport de
1 parte amestec la 7 părţi apă. Se folosesc 5-7 l soluţie la 100 kg material de însilozat, în
funcţie de conţinutul plantelor în glucide solubile, doza mai mare fiind pentru
leguminoase. Soluţia Virtanen scade pH-ul mediului sub 4,0, inhibă respiraţia celulară şi
înlătură microflora indezirabilă. Metoda este însă dificilă, iar silozul rezultat poate să
provoace decalcifieri în organismul animal.
Acidul formic are acelaşi scop, fiind însă mai puţin dăunător organismului
animal. Se folosesc soluţii în concentraţie de 5-7%, în doze de 4-5 l/100 kg nutreţ verde.
Metoda este costisitoare şi din această cauză nu s-a extins.
Metabisulfitul de sodiu şi sarea “Kofa” inhibă fermentaţia butirică, dar nu
împiedică proteolaza şi nici pierderile de substanţe nutritive. Se administrează în cantitate
de 0,3-0,5 kg la 100 kg masă însilozată.
Rezultate bune se obţin prin folosirea preparatului românesc “Microacid”, sub
formă de pulbere, obţinut prin trecerea acidului sulfuric pe rumeguş de lemn. Se
administrează în proporţie de 0,5-1%, pe timp frumos şi de 1,5%, pe timp nefavorabil, din
greutatea nutreţului însilozat.
Aditivi biologici. Din această grupă face parte preparatul biologic românesc pe
bază de bacterii acidolactice de tipul “Lactosil”, care este utilizat în multe ţări pentru
îmbunătăţirea proceselor fermentative din plantele furajere însilozate, dar şi direct în
hrana tineretului animal pentru prevenirea tulburărilor gastrointestinale comune.
Preparatul conţine culturi de bacterii acidolactice din genul Lactobacillus şi se prezintă
sub formă lichidă (15-18% s.u.) sau semiumedă (55-60% s.u.). Se foloseşte în cantitate de
1 l sau 1 kg la 1 tonă de furaj însilozat, bine tocat (sub 3-5 cm), respectând întocmai şi
celelalte reguli de însilozare.
d) Însilozarea cu umiditate scăzută reprezintă un procedeu modern aplicat pe
scară largă la însilozarea nutreţurilor bogate în proteine şi cu conţinut mai redus în
glucide fermentescibile, în special la leguminoase perene, dar şi la graminee, fiind practic
şi foarte economic, cu pierderi mici de substanţe nutritive. Metoda se bazează pe
reducerea umidităţii prin ofilire, purtând denumirea şi de metoda ofilirii. În funcţie de
umiditatea plantelor la însilozare se pot realiza următoarele tipuri de furaje: semisilozul şi
semifânul.
Semisilozul se obţine din însilozarea culturilor pure de leguminoase sau graminee
de nutreţ (lucernă, trifoi, iarbă de Sudan, sorg x iarbă de Sudan) sau a culturilor în
amestec de graminee şi leguminoase. Tehnologia prevede reducerea conţinutului furajului
în apă la 55-65%, prin lăsarea în brazde pentru ofilire timp de 4-24 ore, în funcţie de
durata şi intensitatea luminii solare, precum şi de tehnologia recoltării. La plantele
recoltate cu vindroverul şi zdrobite în proporţie de circa 90%, pierderea apei până la
conţinutul de 60% se poate realiza în numai 4-5 ore de insolaţie puternică şi 8-10 ore de
nebulozitate accentuată, iar la plantele recoltate cu cositoarea purtată, în 10-15 ore de
insolaţie puternică şi 20-24 ore pe timp noros.
După ofilire, materialul vegetal se adună şi se mărunţeşte prin tocare, apoi se
transportă la locul de însilozat unde se aşează în straturi succesive de 35-40 cm grosime,
presându-se energic fiecare strat. Silozul trebuie umplut într-un timp cât mai scurt şi
acoperit imediat cu folie de material plastic sau alte materiale pentru a evita contactul cu
mediul extern.
În materialul însilozat se petrec aceleaşi procese de fermentaţie ca şi în cazul
silozului obişnuit. În cazul semisilozului, pierderile prin fermentaţie şi scurgere sunt mai
mici, fermentaţia butirică este inhibată, iar consumabilitatea furajului realizat este mai
bună, în comparaţie cu silozul obişnuit.
Valoarea nutritivă a semisilozului este de 0,25-0,35 U.N./kg, faţă de 0,15-
0,20 U.N./kg la nutreţul însilozat obişnuit.
Semifânul este produsul realizat prin însilozarea plantelor cu umiditate de 45-
55%. Tehnologia de preparare a semifânului este asemănătoare cu cea aplicată la
semisiloz, cu deosebirea că ofilirea în câmp este mai intensă, realizându-se în timp de 24-
48 ore. O atenţie deosebită trebuie acordată mărunţirii cât mai fine a plantelor,
102
îndepărtării aerului prin tasare, umplerii cât mai rapide şi izolării cu folii de material
plastic. Procesul de fermentaţie are loc la scară redusă, de aceea semifânul poate avea un
conţinut mai scăzut în acid lactic, un pH relativ ridicat, iar acidul butiric, de regulă, nu se
formează datorită conţinutului scăzut în apă, în timp ce conţinutul în glucide solubile este
mai ridicat, comparativ cu silozul şi semisilozul.
12.5 Tehnologii specifice de însilozare
12.5.1 Tehnologia însilozării porumbului
Porumbul ocupă un loc important în asigurarea nutreţului însilozat, deoarece are
un potenţial de producţie ridicat, se cultivă cu rezultate bune în diferite condiţii
pedoclimatice şi se însilozează uşor, având un conţinut ridicat de glucide solubile.
a) Însilozarea porumbului plantă întreagă. Momentul optim de recoltare pentru
însilozare este în faza de lapte-ceară la porumbul neirigat şi în faza de ceară la cel irigat.
La porumbul siloz din cultură succesivă, faza optimă de recoltare corespunde cu perioada
10-25 octombrie, funcţie de zona şi evoluţia vremii. Recoltarea se face cu combine
specifice, plantele se mărunţesc prin tocare la dimensiuni de 2-3 cm, iar tasarea şi
acoperirea se fac în mod obişnuit. Datorită conţinutului ridicat în glucide solubile,
porumbul se însilozează singur sau în amestec cu plante greu însilozabile, pentru a le
asigura minimul de glucide necesar unei bune însilozări. La o însilozare corectă nutreţul
poate fi dat în consum după 3-4 săptămâni. Valoarea nutritivă este de 0,21-0,24 U.N. la 1
kg siloz.
b) Însilozarea ştiuleţilor de porumb. Conservarea eficientă a ştiuleţilor de
porumb cu umiditate ridicată la recoltare se realizează prin însilozare. Se pot însiloza
ştiuleţi cu pănuşi (pentru rumegătoare) sau fără pănuşi (pentru porci şi păsări) sub formă
de pastă. Umiditatea ştiuleţilor în primul caz trebuie să fie de 35-50%, iar în al doilea caz
de 30-35%, pentru ca însilozarea să se desfăşoare în bune condiţii. {tiuleţii, cu sau fără
pănuşi, se transformă în pastă prin măcinare cu mori cu ciocănele, utilizând site cu
diametrul ochiurilor mai mare de 5 mm, astfel ca dimensiunile particulelor să fie între 5-
8 mm, când umiditatea ştiuleţilor este sub 35% şi de 7-10 mm, la o umiditate de peste
35%.
Pasta obţinută se conservă prin metoda de însilozare la rece, cu tasarea fiecărui
strat şi izolarea de aer. În cazul când umiditatea ştiuleţilor depăşeşte 40%, pasta se poate
însiloza şi în amestec cu 5-10% făinuri de concentrate sau făină din fân de lucernă, pentru
corectarea nivelului proteic şi prevenirea fermentaţiilor nedorită (alcoolică, acetică).
Maturarea silozului se realizează în 30-60 zile, în funcţie de intensitatea
fermenţiei lactice. Valoarea nutritivă este de 0,44-0,45 UN la 1 kg nutreţ murat (Mileş M.
şi col., 1983).
c) Însilozarea cocenilor de porumb. Valorificarea mai bună a cocenilor de
porumb se poate face prin însilozare la rece sau cu adaos de aditivi. Hibrizii de porumb
din grupele 300 şi 400, la maturitatea ştiuleţilor, au tulpinile încă verzi, cu un conţinut de
circa 50% umiditate. Se pot conserva după tehnologia însilozării porumbului plantă
întreagă, dar tocarea trebuie făcută mai fin (1-2 cm), tasarea mai puternică, pentru
desfăşurarea în bune condiţii a fermentaţiei lactice. Dacă umiditatea cocenilor de însilozat
este sub 50%, se foloseşte metoda însilozării cu diferiţi aditivi (saramură, melasă, tăiţei de
sfeclă, borhot de la fabrica de spirt, nutreţuri verzi sau suculente etc.).
Calitatea nutreţului se va îmbunătăţi mult, dacă la structura amestecului se
adaugă: 0,5% uree, 1% sare, 3-5% gozuri, tărâţe sau 5-10% făinuri. Se acordă o atenţie
deosebită izolării silozului atât în timpul maturării, cât şi în timpul folosirii, deoarece se
degradează uşor în contact cu aerul. Valoarea nutritivă este de 0,15-0,20 UN la 1 kg
nutreţ.
12.5.2 Tehnologia însilozării leguminoaselor perene
Leguminoasele furajere perene se însilozează când condiţiile climatice nu permit
pregătirea fânului. Însilozarea se poate realiza prin metoda cu umiditate redusă sau prin
folosirea aditivilor, deoarece leguminoasele au un conţinut redus de glucide solubile.
Momentul optim de recoltare este la începutul înfloririi.
103
Se practică însilozarea prin amestecare cu plante verzi bogate în glucide (porumb,
sorg, floarea soarelui, iarbă de Sudan etc.), în raport de 1-2 părţi, la o parte leguminoase.
Se însilozează în condiţii bune şi prin adaos de tărâţe, uruieli de porumb sau orz, în
cantitate de 30 kg la tona de nutreţ verde, făinuri de cereale, în proporţie de 10%, apă
melasată (formată din o parte melasă şi 2-3 părţi apă), în cantitate de 100 l/t, 1 kg Lactosil
la tona de furaj sau 1% preparatul “Microacid”.
Însilozarea cu umiditate redusă se face ca la plantele de graminee perene. Pentru
ca însilozarea să decurgă normal, este necesar ca leguminoasele să fie tocate (2-3 cm),
foarte bine tasate şi corect izolate de mediul extern. Valoarea nutritivă a nutreţului obţinut
este cuprinsă între 0,16-0,20 UN/kg.
12.6 Tipuri de silozuri
Însilozarea nutreţurilor se face în spaţii special construite sau amenajate, numite
silozuri. Pierderile de substanţe nutritive la însilozare şi calitatea nutreţului sunt
condiţionate şi de tipurile de siloz utilizate. Acestea au fost grupate în trei categorii: silozuri
de suprafaţă, silozuri semiîngropate şi silozuri îngropate, fiecare cu mai multe variante.
12.6.1 Silozuri de suprafaţă
Acestea pot fi orizontale şi verticale:
Silozurile orizontale sunt cele mai răspândite, fiind practice şi economice şi pot
avea caracter permanent sau temporar, în funcţie de construcţie. Capacitatea lor este
variabilă, cuprinsă între 500-1500 tone.
Silozurile platformă pot fi cu pereţi nedemontabili, construiţi din materiale
durabile (beton, piatră, cărămidă) sau cu pereţi demontabili, din panouri care se înlătură
după terminarea silozului, platforma fiind folosită în alte scopuri.
Pereţii demontabili mai au avantajul că prin distanţa la care sunt montaţi,
capacitatea silozului poate oscila de la un an la altul, în funcţie de sursa de furaj şi
mijloacele tehnice de care dispunem. La silozurile cu pereţii nedemontabili, platforma
(baza) se construieşte cu două pante: pe linia lăţimii (3-5%) şi longitudinal (1-3%).
Dimensiunile silozurilor platformă variază între 6-12 (15) m lăţime, 2-2,5 (3) m înălţime
şi până la 40 (50) m lungime.
Silozurile verticale (turn) au formă cilindrică, înălţimi de 8-20 m şi sunt
construite din beton, cărămidă, piatră, tablă etc..
Au o capacitate de 100-500 tone şi sunt prevăzute în pereţi cu canale verticale, iar
la bază cu guri şi bazine de colectare pentru evacuarea excesului de umiditate. Încărcarea
şi descărcarea nutreţului se face mecanizat, iar tasarea se realizează prin propria greutate.
12.6.2 Silozuri semiîngropate
Se construiesc pe terenurile cu apa freatică la suficientă adâncime şi au formă de
tranşee sau de celule. Pereţii de deasupra solului se confecţionează din panori de lemn,
plăci prefabricate, baloturi de paie etc., iar pereţii subsolului din pământ bătătorit.
În cazul silozurilor căptuşite în sol cu piatră, cărămidă sau beton şi partea de la
suprafaţă se face din acelaşi material, în special la cele sub formă de celule. Dimensiunile
silozurilor tranşee sunt de 20-30 m lungime, 5 m lăţime la bază, respectiv 6 (6,5) m la
suprafaţă şi de 2-2,5 m înălţime, din care 1-1,5 m în interiorul tranşeei, iar capacitatea
este de 200-700 t. Silozurile sub formă de celule au dimensiuni mult mai mici, cu o
capacitate de 30-50 tone, se construiesc numai sub acoperişuri, cu 2/3 din înălţime în sol
şi 1/3 la suprafaţă şi se utilizează pentru însilozarea nutreţurilor valoroase destinate în
special porcinelor. Asemenea silozuri se amplasează în apropierea adăposturilor şi sunt
prevăzute cu sisteme mecanizate pentru efectuarea operaţiunilor de încărcare, descărcare
şi distribuire a furajului însilozat.
12.6.3 Silozuri îngropate
Se pot construi numai pe terenurile cu apă freatică la o adâncime mai mare de 3-
4 m şi au formă de tranşee sau gropi, cu pereţii verticali sau oblici.
Au o capacitate de 50-500 t şi următoarele domensiuni: lungimea 10-40 m,
lăţimea la bază 4-5 m, la suprafaţă 5-6 m, iar înălţimea de 2,5-3 m. Pereţii laterali şi baza
104
acestor silozuri se căptuşesc cu piatră, cărămidă sau alte materiale, pentru reducerea
pierderilor, iar pentru evacuarea excesului de apă se prevăd guri de colectare. Pentru
uşurarea accesului vehiculelor, capetele silozului se fac în pantă de 450.
Indiferent de tipul de siloz, respectarea condiţiilor de însilozare asigură o
fermentaţie corespunzătoare şi reducerea pierderilor.
12.6.4 Silozuri în pungi sau saci de plastic individuali
SIi în acest caz reuşita însilozării este condiţionată de aceleaşi reguli ca în
celelalte sisteme de însilozare.
Nutreţul de însilozat se introduce din maşina de adunat, tocat şi presat direct în
punga (sacul) de material plastic, care după umplere este închisă ermetic. Anaerobioza
este asigurată de bioxidul de carbon rezultat din procesele de fermentaţie sau prin
procedeul vidării. Rezultă un furaj de foarte bună calitate, pierderile sunt foarte mici, însă
costurile sunt mari datorită plasticului utilizat.
12.7 Calitatea furajului însilozat
Calitatea silozului depinde de o multitudine de factori, dintre care prezintă
importanţă deosebită următorii: valoarea nutritivă a materialului ce se însilozează, tipul
de siloz, tehnologia aplicată, metoda de însilozare folosită etc..
Prelevarea probelor pentru aprecierea calităţii furajului însilozat se face astfel:
din silozurile de suprafaţă orizontale sau din cele îngropate şi semiîngropate probele se
ridică de la nivelul treimii mijlocii din înălţimea silozului şi de la o depărtate de 70-80 cm
de pereţii laterali; din silozurile turn, proba se ia de la partea superioară, din centru, la
adâncimea de 1 m. Probele medii vor avea o greutate de circa 2-3 kg.
Aprecierea calităţii nutreţului murat se realizează organoleptic şi prin analize
chimice, urmărindu-se o gamă largă de indici. Noller C. H. (1975), Murdoch J. C. (1980)
şi alţi autori, recomandă ca la aprecierea calităţii silozului să se analizeze următoarele
însuşiri: culoarea, mirosul, gustul, structura, valoarea pH, conţinutul în acizi şi raportul
dintre aceştia etc..
Se apreciază că nutreţul este de calitate bună dacă are o culoare apropiată de
aceea a plantelor din care a provenit, un miros plăcut (de pâine proaspătă, de mere
coapte), un gust acrişor-dulceag, aromat, o structură apropiată de cea iniţială a plantelor,
valoarea pH între 3,8-4,5, cantitatea totală de acizi între 1,5-2,5%, din care cel puţin 2/3
să fie acid lactic, acidul acetic maximum 1/3, iar acidul butiric să lipsească. La un siloz şi
semisiloz de bună calitate, conţinutul în acid lactic trebuie să fie cuprins între 6 - 11% din
substanţa uscată.