CAPITOLUL III ÎMBUNĂTĂŢIREA PAJIŞTILOR

3.1 Lucrări de suprafaţă
3.1.1 Lucrări tehnico culturale
3.1.2 Combaterea vegetaţiei lemnoase
3.1.3 Combaterea buruienilor
3.1.4 Îmbunătăţirea regimului de umiditate
3.1.5 Îmbunătăţirea regimului de nutriţie
3.1.6 Prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe pajişti
3.1.7 Supraînsămânţarea
3.2 Lucrări radicale
Pajiştile permanente reprezintă o sursă importantă pentru asigurarea hranei
animalelor, însă cu condiţia aplicării unor măsuri de îmbunătăţire, însoţite de o folosire
raţională. O perioadă destul de îndelungată de timp nu s-au aplicat nici cele mai
elementare măsuri de întreţinere a acestor pajişti, considerându-se că se pot obţine
producţii eficiente, fără imputuri tehnologice şi chiar în condiţiile în care păşunatul
începea primăvara foarte devreme şi continua până toamna destul de târziu.
În urma acestei atitudini faţă de exploatarea pajiştilor permanente, producţiile au
scăzut an de an, fenomen însoţit şi de o degradare foarte accentuată a vegetaţiei. În timp,
speciile cu o valoare furajeră ridicată, productive, cu o energie şi capacitate de otăvire
bună, au fost înlocuite de specii fără valoare furajeră, specii dăunătoare vegetaţiei şi chiar
sănătăţii animalelor.
Degradarea pajiştilor este determinată de schimbările care au loc în condiţiile de
viaţă ale plantelor şi în structura vegetaţiei, iar când aceste schimbări sunt însoţite de
scăderea producţiei sau înrăutăţirea calităţii ei, se consideră, din punct de vedere
economic, că pajiştea se degradează.
Lucrările de îmbunătăţire a productivităţii pajiştilor permanente se împart în două
categorii: lucrări de suprafaţă (măsuri de suprafaţă) şi lucrări radicale (măsuri radicale).
3.1 Lucrări de suprafaţă
Prin aceste lucrări se urmăreşte realizarea unor condiţii mai bune de dezvoltare
pentru plantele valoroase de pe pajişti, fără a se distruge covorul vegetal existent.
Pentru creşterea gradului de acoperire a solului cu vegetaţie ierboasă se
recomandă efectuarea unor lucrări tehnico-culturale simple, care constau în:
 curăţirea de resturi vegetale şi de pietre,
 distrugerea muşuroaielor şi
 grăpatul pajiştilor,
cunoscute şi sub denumirea de lucrări de “igienă culturală”, care se fac anual sau ori de
câte ori este nevoie.
Un alt obiectiv important al lucrărilor de suprafaţă îl constituie îmbunătăţirea
compoziţiei floristice şi a productivităţii pajiştii prin:
 combaterea vegetaţiei lemnoase,
 combaterea buruienilor,
 îmbunătăţirea regimului de apă,
 îmbunătăţirea regimului de nutriţie,
 prevenirea şi combaterea eroziunii solului şi
 supraînsămânţarea.
26
3.1.1 Lucrări tehnico culturale
Prin lucrările de curăţire se îndepărtează de pe pajişti resturile vegetale rămase
după păşunat sau depuse de ape, mărăcinişuri şi cioate rămase după defrişarea vegetaţiei
lemnoase. Lucrarea se face manual sau mecanizat, în funcţie de panta terenului şi gradul
de acoperire a pajiştii cu aceste materiale.
Pe pajiştile de deal şi munte, strângerea pietrelor şi scoaterea cioatelor,
buturugilor, este o lucrare obligatorie, când acestea ocupă suprafeţe apreciabile din fondul
pastoral. Pietrele adunate se folosesc la consolidarea drumurilor, a porţiunilor de teren din
jurul adăpătorilor, a porţiunilor de teren afectate de eroziune şi la construcţii pastorale.
Dacă solul este suficient de gros unele pietre se îngroapă, dar astfel încât să rămână
deasupra un strat de pământ de cel putin 15-20 cm grosime.
Lucrările de curăţire a pajiştilor de resturi vegetale şi pietre se fac de regulă
primăvara devreme, însă se pot efectua şi toamna târziu. După efectuarea lucrărilor de
curăţire, porţiuni din pajişti rămân cu goluri, denivelate şi se impune nivelarea şi
supraînsămânţarea cu un amestec de seminţe de graminee şi leguminoase perene
recomandat pentru zona respectivă.
Suprafeţe însemnate de pajişti permanente din ţara noastră sunt acoperite într-o
proporţie mai mică sau mai mare de muşuroaie. Muşuroaiele se formează pe pajiştile
neîngrijite, folosite neraţional şi pot avea o pondere mare (70-80%), îngreunând astfel
efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire şi diminuând suprafaţa utilizabilă. Muşuroaiele
pot fi:
o de origine animală, provenite din pământ scos de cârtiţe, furnici, mistreţi,
popândăi, păşunatul pe teren cu umiditate ridicată şi în general nu sunt
acoperite de vegetaţie;
o de origine vegetală, care se formează pe tufele dese ale unor graminee,
rogozuri, pe cioate, muşchi, acestea fiind parţial acoperite cu vegetaţie ierboasă
nevaloroasă.
Muşuroaiele înţelenite sunt mai răspândite pe pajiştile de munte, se numesc
marghile şi provin din tufele de Nardus stricta şi Deschampsia caespitosa. În regiunile de
câmpie şi de dealuri sunt mai frecvente muşuroaiele de cârtiţe, iar în regiunile dealurilor
înalte, cele provocate de furnici şi de origine vegetală.
Muşuroaiele de origine animală, se distrug manual sau folosind grape cu colţi, iar
muşuroaiele mai înţelenite se pot distruge cu maşini de curăţat pajişti (MCP-1,5 sau
MCP-2) sau cu grederul semipurtat pentru pajişti. În cazul când muşuroaiele ocupă peste
30-40% din suprafaţa pajiştilor, iar panta terenului este mai mică de 200, se recomandă
desţelenirea şi înfiinţarea pajiştilor temporare. Indiferent cu ce mijloace se face
distrugerea muşuroaielor, acestea trebuie bine mărunţite, împrăştiate uniform şi
reînsămânţarea unui amestec de graminee şi leguminoase perene specific zonei.
3.1.2 Combaterea vegetaţiei lemnoase
Pajiştile permanente din regiunile de deal şi de munte sunt de origine secundară şi
ocupă terenuri care în trecut au fost acoperite de păduri. Pe aceste suprafeţe, vegetaţia
ierboasă este într-o permanentă competiţie cu vegetaţia lemnoasă şi de multe ori înlocuită
de aceasta. Speciile lemnoase tind să se instaleze mai ales pe suprafeţele de pajişti la care
nu se aplică lucrări curente de îmbunătăţire şi îngrijire şi în cazul folosirii neraţionale. În
acelaşi timp, vegetaţia lemnoasă favorizează creşterea unor specii ierboase inferioare din
punct de vedere furajer şi care îngreunează exploatarea pajiştilor.
Acţiunea de defrişare a vegetaţiei lemnoase se face pe baza unor studii şi
documentaţii în care se prevăd toate detaliile privind organizarea şi efectuarea acestei
lucrări. Se elaborează astfel proiecte, denumite amenajamente silvopastorale, în care se
ţine cont de prevenirea eroziunii solului, de crearea zonelor de refugiu pentru animale, de
ocrotirea speciile lemnoase rare. Vegetaţia lemnoasă se poate îndepărta total sau parţial,
în funcţie de situaţia concretă din teren. Astfel, se îndepărtează complet, fără restricţii, pe
terenurile plane până la moderat înclinate, cu panta mai mică de 100 (18%), iar parţial la
pajiştile situate pe versanţi cu înclinaţie de 10-300 şi pe pajiştile din regiunile mai uscate.
27
Se recomandă a nu se defrişa vegetaţia lemnoasă din pajiştile situate pe terenuri
cu panta mai mare de 300, cele cu sol mai subţire de 10 cm, precum şi cele din vecinătatea
ravenelor, ogaşelor sau de pe grohotişuri, pentru a se evita declanşarea proceselor de
eroziune.
Pe pajiştile situate pe pante până la 100, se pot menţine un număr redus de arbori
solitari (stejar, gorun, mesteacăn, fag etc.) sau pâlcuri de arbori, care constituie zone de
refugiu pentru animale în perioadele cu intemperii sau cu călduri mari. Pentru a se uşura
accesul animalelor sub aceşti arbori tulpinile se curăţă de ramuri până la înălţimea de 1,5-
2 m. Pe pajiştile situate pe versanţi, cu panta de 10-300 (18-58%) defrişarea vegetaţiei
lemnoase se face în benzi late de 40-120 m, paralel cu curbele de nivel, acestea alternând
cu benzi antierozionale nedefrişate, late de 5-25 m, în funcţie de pantă.
Pentru trecerea animalelor prin benzile nedefrişate, se fac deschideri în unghi
ascuţit faţă de curbele de nivel şi în zigzag, de la o bandă la alta.
Sunt excluse de la defrişare speciilor lemnoase rare şi cele declarate monumente
ale naturii şi care sunt ocrotite de lege, ca: Pinus cembra (zâmbru), Taxus baccata (tisă),
Larix decidua ssp. carpatica (larice, zadă), Rhododendron kotschyi (bujor de munte),
Pinus mugo (jneapăn), care protejează grohotişurile şi coastele erodate.
Îndepărtarea vegetaţie lemnoase de pe pajişti se poate efectua:
o manual,
o mecanizat sau
o chimic.
Defrişarea manuală se aplică mult în ţara noastră, deoarece este cea mai
eficientă, chiar dacă este şi cea mai costisitoare. Speciile lemnoase care nu lăstăresc se
taie ras la suprafaţa solului, cele cu drajoni din colet se îndepărtează împreună cu coletul,
iar cele cu drajonare din rădăcini se retează de mai multe ori în perioada de vegetaţie.
Uneltele care se folosesc la defrişare sunt: toporul coasă, sapa de defrişat, coasa de
arbuşti, cosorul de defrişare etc. Materialul lemnos rezultat din curăţire se adună în
grămezi numite martoane, cu dimensiuni de 4-6 m lungime, 2-3 m lăţime şi 1,5-2,0 m
înălţime, aranjate pe direcţia generală a curbelor de nivel.
Defrişarea pe cale mecanică se face cu maşini speciale care se utilizează
diferenţiat, în funcţie de natura vegetaţiei lemnoase, fierăstraie mecanice, buldozere etc.
Tufele lemnoase cu diametrul până la 2,2 cm se distrug cu maşina de curăţat pajişti MCP-
1,5 m, iar cele cu diametrul până la 4 cm cu maşina MCP-2. Arboretul cu diametrul
tulpinilor la sol până la 15 cm se distruge cu echipamentul de tăiere a arboretului ETA-3,
iar arborii cu diametrul până la 70 cm se scot cu rădăcini, cu ajutorul împingătorului
pentru defrişare, acţionat de tractorul S-1500.
Cioatele rămase după tăierea arboretului se scot din sol cu ajutorul
echipamentului EEC-1,2, purtat în spate pe tractoare cu şenile. Adunarea arboretului tăiat,
a cioatelor şi a rădăcinilor scoase, se face cu echipamentul de strâns arboret şi cioate
ESAC-3,6.
Distrugerea vegetaţiei lemnoase pe cale chimică a început să se aplice pe scară
tot mai mare şi constituie o măsură care completează lucrările mecanice de combatere.
Folosirea arboricidelor se impune pentru eliminarea lăstarilor tineri ce apar din coletele şi
rădăcinile rămase în sol după defrişare. Cercetările efectuate de Simtea N. (1979) pe
pajiştile de deal de la Beriu, jud. Hunedoara, au condus la concluzia că rezultate bune se
obţin prin stropirea pe frunze cu un amestec de 50% sare de amină (2,4 D) şi 50% Tordon
225 (Picloram).
Epoca de administrare, concentraţia, dozele şi numărul de tratamente sunt
determinate de vârsta lăstarilor după defrişare şi de sensibilitatea speciilor lemnoase.
Astfel, la un tratament, dozele variază de la 3 l/ha din fiecare arboricid în primii 3 ani
după defrişare şi până la 5-15 l/ha în anul al 4-lea şi al 5-lea de la defrişare. Dozele de
arboricid recomandate se aplică diluat în 600-800 l apă/ha în funcţie de volumul
frunzişului. Speciile cele mai sensibile (Alnus glutinosa, Betula pendula, Corylus
avellana, Rubus caesius) se combat prin 1-2 tratamente în primul an după defrişare, iar în
anii următori sunt necesare până la 3 tratamente, cu doze sporite de arboricide. Speciile
lemnoase rezistente (Carpinus betulus, Crataegus monogyna, Prunus spinosa, Quercus
28
cerris, Q. robur) se combat numai în primul şi al doilea an de la defrişare, prin 4-5
tratamente.
Vegetaţia lemnoasă se mai poate înlătura în totalitate cu Roundup (6-10 l/ha),
Velpar (2-10 l/ha), Garlon (3-6 l/ha), Krenite (5-12 l/ha).
După distrugerea vegetaţiei lemnoase, terenul respectiv se curăţă de litieră şi de
alte resturi lemnoase, se nivelează, se aplică îngrăşăminte chimice sau organice şi
amendamente, se mobilizează superficial prin grăpare şi se seamănă cu amestecuri de
graminee şi leguminoase perene. Pentru pregătirea terenului şi semănat se pot folosi
maşinile combinate de frezat şi semănat, după care este obligatorie lucrarea cu tăvălugul.
3.1.3 Combaterea buruienilor
Pe pajişti, sunt considerate buruieni speciile lipsite total sau parţial de valoare
furajeră, cele dăunătoare vegetaţiei ierboase valoroase, care depreciază calitatea
produselor obţinute de la animale şi cele vătămătoare sau toxice.
La îmburuienarea pajiştilor permanente contribuie lipsa lucrărilor curente de
îngrijire, cosirea cu multă întârziere a fâneţelor, după ce buruienile au format seminţe,
folosirea neraţională prin păşunat, fertilizarea unilaterală cu azot, târlirea neraţională,
excesul sau deficitul de umiditate în sol etc. . Metodele de combatere a buruienilor din
pajişti pot fi:
 preventive,
 indirecte şi
 directe
şi diferă în funcţie de cauzele care au dus la apariţia lor, de gradul de îmburuienare, de
biologia speciilor, de modul de folosire a pajiştii şi de posibilităţile organizatorice şi
financiare.
Metodele preventive constau în aplicarea unor măsuri simple de îngrijire şi
respectarea principiilor folosirii raţionale a pajiştilor, dintre care menţionăm:
o îndepărtarea prin cosit a speciilor neconsumate de animale, de mai multe ori în
perioada de vegetaţie;
o folosirea la fertilizarea pajiştilor a gunoiului de grajd fermentat, pentru
distrugerea capacităţii de germinare a seminţelor de buruieni;
o împrăştierea dejecţiilor rămase de la animale;
o folosirea unor seminţe cu puritate mare la supraînsămânţarea pajiştilor;
o recoltarea fâneţelor la epoca optimă, înainte ca majoritatea buruienilor să
ajungă la maturitate şi să-şi scuture seminţele;
o schimbarea modului de folosire a pajiştilor, la fiecare 3-4 ani.
Metodele indirecte, se referă la:
o lucrările de îmbunătăţire şi folosire raţională a pajiştilor;
o îmbunătăţirea regimului de umiditate;
o aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor;
o distrugerea muşuroaielor etc.
Astfel, îndepărtarea excesului de apă din pajişti, prin drenaj, contribuie la
distrugerea unor specii toxice, a plantelor higrofile, fără valoare furajeră, iar introducerea
păşunatului raţional, completat cu aplicarea măsurilor de întreţinere, reprezintă cele mai
eficiente mijloace de combatere a buruienilor din pajişti.
Metodele directe se folosesc când pajiştile au un grad de îmburuienare ridicat, cu
multe plante toxice care cresc în vetre, iar măsurile indirecte de combatere nu dau
rezultate corespunzătoare. Combaterea buruienilor prin metode directe se poate face:
 mecanic şi
 chimic.
Metodele mecanice constau din cosiri repetate, care duc la epuizarea buruienilor,
plivit, prin retezarea de la suprafaţă a buruienilor ce se înmulţesc numai prin seminţe, de
sub colet a celor care formează lăstari din colet şi smulgerea completă din pământ a
buruienilor cu înmulţire vegetativă prin bulbi, rizomi, stoloni.
Metodele chimice de distrugerea buruienilor reprezintă o măsură rapidă şi
eficientă şi constă în folosirea erbicidelor. La folosirea erbicidelor, pe lângă distrugerea
29
buruienilor, se pot înlătura şi multe specii valoroase, cum sunt leguminoasele şi se poate
produce poluarea mediului. Din acest motiv, aplicarea erbicidelor pe pajiştile permanente
trebuie să reprezinte o măsură de excepţie la care se recurge în situaţii cu totul speciale,
când celelalte metode mai simple şi mai puţin costisitoare nu dau rezultate
corespunzătoare.
3.1.4 Îmbunătăţirea regimului de umiditate
Pentru crearea unui regim de umiditate favorabil creşterii plantelor valoroase sunt
necesare:
 lucrări pentru îndepărtarea excesului de apă de pe pajişti;
 măsuri de aprovizionare cu apă, în cazul deficitului de umiditate.
Eliminarea excesului de apă de pe pajişti
Excesul de apă de pe pajişti determină crearea unor condiţii nefavorabile pentru
instalarea şi creşterea speciilor de plante valoroase, fiind mai dăunător chiar decât
insuficienţa apei din sol.
În urma excesului de umiditate se înrăutăţeşte regimul de aer, materia organică
rămânând nedescompusă. În aceste terenuri temperatura este mai coborâtă cu circa 50C
faţă de solul aprovizionat normal cu apă, iar dezgheţul şi încălzirea solului, primăvara,
decurg lent. În acelaşi timp, excesul de umiditate favorizează înmulţirea multor paraziţi,
provocând morbiditatea şi chiar moartea animalelor.
Pe aceste pajişti se instalează specii iubitoare de umezeală, prevăzute cu ţesuturi
speciale de aprovizionare cu aer, adaptate la un regim specific de nutriţie, cum ar fi specii
ale genului Carex şi Scirpus, plante toxice din familiile Ranunculaceae, Apiaceae etc.
La noi în ţară, suprafeţele ocupate de aceste categorii de pajişti sunt mari şi se
întâlnesc pe terenurile joase din luncile inundabile, în depresiuni lipsite de scurgere, pe
soluri cu permeabilitate redusă, cu pânza de apă freatică la suprafaţă sau la adâncime mai
mică de 30-40 cm.
Îndepărtarea excesului de umiditate se poate realiza prin diverse lucrări de
desecare:
 canale deschise (şanţuri),
 canale închise (drenuri),
 puţuri absorbante,
 colmatare,
 îndiguiri,
 pe cale biologică,
în funcţie de mărimea suprafeţelor ce trebuie desecate, de cantitatea de apă ce trebuie
eliminată, de posibilităţile tehnico-organizatorice şi economice, de cauzele care au dus la
apariţia excesului de umiditate etc. .
Se va urmări eliminarea excesului de apă numai în stratul de sol în care se găseşte
majoritatea masei de rădăcini a plantelor, evacuarea apei la un debuşeu natural, reducerea
amplitudinii variaţiilor de nivel optim în perioada de vegetaţie, menţinerea suprafeţei utile
şi asigurarea efectuării mecanizate a lucrărilor de îngrijire a pajiştilor.
Desecarea prin canale deschise are drept scop eliminarea excesului temporar sau
permanent de apă şi constă în săparea unei reţele de şanţuri pe întreaga suprafaţă, la 250-
500 m distanţă între ele, la 50-150 cm adâncime, cu secţiune trapezoidală, în pantă
continuă sub 5% şi în unghi ascuţit faţă de curbele de nivel, prin care apa în exces este
colectată şi evacuată într-un recipient natural.
Aceste canale deschise prezintă atât avantaje, cum ar fi:
o nu necesită investiţii mari;
o se pot executa mecanizat;
o se întreţin uşor,
cât şi unele dezavantaje, precum:
o reduc suprafaţa utilizabilă a pajiştilor cu 5-10 (15)%;
o măresc gradul de îmburuienare;
o implică construirea de podeţe pentru accesul animalelor şi vehiculelor;
o în timpul iernii nu mai funcţionează datorită îngheţării apei.
30
Desecarea prin canale închise (drenuri). Pentru desecarea propriu-zisă a
terenurilor cu exces de apă, metoda cea mai potrivită este acea a drenajului subteran, care
poate fi orizontal şi vertical.
Drenajul orizontal se realizează prin drenuri cu cavitatea umplută cu material
filtrant, care în funcţie de materialele locale folosite, poate fi:
o din piatră,
o din fascine sau din scânduri,
o tuburi de ceramică,
o beton sau
o mase plastice.
Pe fundul şanţului, a cărei adâncime este de 50-70 cm pentru fâneţe şi 50-90 cm
pentru păşuni (Gh. Anghel, 1984), se realizează o galerie pentru scurgerea apei captate,
formată din piatră, fascine sau dintr-o conductă triunghiulară din scânduri. Deasupra
acestora se aşează un strat de material filtrant cu granulaţia diferită, cu următoarea
succesiune de jos în sus:
o piatră spartă,
o pietriş,
o nisip,
o brazde de iarbă aşezate cu rădăcinile în sus,
o pământ de umplutură, pentru restul tranşeei.
Distanţa dintre drenuri variază de la 10 la 50 m, după natura şi umiditatea solului,
mai mică pe solurile grele şi mai mare pe solurile uşoare, iar lungimea este de 150-200 m.
Drenajul cârtiţă constă din galerii subterane, cu pereţii întăriţi prin presare, care
se face cu un dispozitiv special, numit plug de drenaj-cârtiţă, a cărui piesă activă este un
dispozitiv sub formă de pară-drenor, ce lucrează la 50-80 cm adâncime. Panta galeriilor
se ia de cel puţin 0,5-1%, iar distanţa dintre ele este de 2-10 m în solurile argiloase şi de
10-20 m în solurile turboase, iar lungimea de la 50 la 200 m. Apa colectată de drenurile
cârtiţă este descărcată în şanţuri deschise sau în drenuri tubulare colectoare.
Drenajul vertical se realizează prin amenajarea de:
 puţuri absorbante sau
 puţuri colectoare.
Puţurile absorbante se folosesc atunci când în sol, la adâncime, se află un strat
permeabil nesaturat de nisip şi pietriş. Puţurile absorbante se folosesc pentru evacuarea
excesului de apă din depresiuni izolate, situate la distanţă mare de un emisar. Puţul
absorbant este umplut cu bolovani, pietre şi pietriş, cu dimensiuni crescânde spre fundul
puţului.
Puţurile colectoare numite şi puţuri californiene sau prin pompare, se folosesc
mai rar şi doar în cazul când la fundul puţului întâlnim un strat de sol impermeabil iar
coborârea nivelului apei freatice se realizează prin pompare.
Colmatarea constă în umplerea micilor depresiuni cu material adus de apele
râurilor, prin abaterea cursurilor acestora cu ajutorul barajelor şi astfel, are loc coborârea
nivelului apei freatice. Metoda necesită cheltuieli mari, motiv pentru care se face numai
pe suprafeţe reduse ce prezintă o anumită importanţă.
Îndiguirea poate fi considerată o desecare preventivă, prin care se fereşte
suprafaţa respectivă de umiditate în exces, este costisitoare, dar necesară în unele situaţii.
Drenajul biologic reprezintă cea mai economică metodă de eliminare a apei în
exces, aplicată pe pajiştile din lunci, văi şi depresiuni. În acest scop, se plantează specii
lemnoase mari consumatoare de apă (Populus alba, Salix alba, S. fragilis, S. cinerea etc.),
care se folosesc şi la delimitarea parcelelor sau la adăpostirea animalelor pe timp de
ploaie, arşiţă etc.
Completarea deficitului de apă de pe pajişti
Consumul relativ ridicat de apă a numeroase specii de plante din pajişti şi
procesul neîntrerupt de creştere în timpul perioadei de vegetaţie, fac ca vegetaţia pajiştilor
să necesite cantităţi mari de apă pentru o creştere şi dezvoltare normală.
Din cauza precipitaţiilor insuficiente şi a valorilor ridicate ale evapotranspiraţiei,
în regiunile de câmpie şi de coline se înregistrează perioade de secetă deosebit de
31
dăunătoare, manifestate printr-un deficit de umiditate sau o repartizare neuniformă a
precipitaţiilor în raport cu cerinţele plantelor. Deficitul de umiditate se manifestă şi în
regiunile subumede în lunile iulie şi august. Irigarea pajiştilor permanente este
condiţionată de existenţa unui covor ierbos încheiat, alcătuit din specii valoroase, de
nivelul scăzut al apelor freatice şi de permeabilitatea moderată a solului. Irigarea pajiştilor
se face cu apă din râuri, iazuri, bazine de acumulare, ape reziduale din oraş.
Momentul udării, stabilit pe baza plafonului minim, trebuie corelat cu faza de
vegetaţie a plantelor din pajişti. Aşa de exemplu, fâneţele se irigă cu mult timp înainte de
recoltare, când plantele au un consum mare de apă, adică înaintea înspicării, iar după
recoltare, numai după refacerea aparatului foliar. Obişnuit fâneţele se irigă toamna,
primăvara şi după recoltare, iar păşunile, primăvara şi după fiecare ciclu de păşunat.
Pentru pajişti, normele de udare sunt mici (300-500 m3/ha), dar mai frecvente, mai cu
seamă în cazul păşunilor.
Principalele metode de irigare care se folosesc pe pajişti sunt:
 prin revărsare,
 aspersiune,
 fâşii sau
 limanuri.
Irigarea prin revărsare sau prin circulaţie se aplică numai când dispunem de o
sursă bogată de apă şi constă din construirea unei reţele de canale permanente cu secţiuni
reduse, prevăzute cu prize şi stăvilare mici. Apa se revarsă de o parte şi de alta a canalelor
într-un strat subţire, pe întreaga suprafaţă a pajiştii.
Irigarea prin aspersiune este mai indicată pe pajiştile temporare, unde se poate
realiza nivelarea şi nu duce la eroziune şi nici la spălarea elementelor fertilizante. Apa,
trecând prin aspersoare, se îmbogăţeşte în oxigen, ceea ce are o influenţă favorabilă
asupra vegetaţiei. Metoda prezintă avantaje şi poate fi aplicată şi pe teren frământat, pe
pajiştile permanente. Intensitatea aspersiunii va fi de 0,5-0,8 mm/min. pe soluri uşoare,
0,2-0,5 mm/min. pe soluri mijlocii şi 0,1-0,2 mm/min. pe soluri grele.
Irigarea prin fâşii se aplică numai pe pajiştile temporare, pe terenuri nivelate şi
constă în efectuarea unor canale principale şi secundare, sub formă de reţea din care apa
se revarsă în fâşii înguste, de lăţimea semănătorii, orientate de-a lungul pantei, a căror
lungime depinde de panta terenului şi natura solului.
Irigarea prin limanuri constă din construirea de valuri de pământ, orientate după
direcţia curbelor de nivel, înalte de circa 0,50 m, care au şi rolul de a stăvili procesul de
eroziune a solului.
Completarea deficitului de apă pe pajişti se poate realiza şi prin efectuarea unor
lucrări, cum ar fi:
 brăzduirea;
 reţinerea zăpezii;
 efectuarea de perdelele de protecţie.
Prin brăzduire se îmbunătăţeşte regimul de apă al plantelor şi se evită eroziunea
solului.
Reţinerea zăpezii se recomandă pe toate pajiştile din regiunile secetoase, unde
stratul de zăpadă este subţire şi predispus spulberării de către vânt. Pentru aceasta, se
construiesc garduri din diverse materiale aşezate la o distanţă de aproximativ 20 ori mai
mare decât înălţimea lor, orientate perpendicular pe direcţia vântului dominant. Se pot
utiliza şi valurile de zăpadă tasate cu plugurile speciale, începând cu prima zăpadă, de cel
puţin 10 cm grosime.
Perdelele de protecţie se recomandă tot pe pajiştile din câmpie, acestea
micşorează viteza vântului, reduc evaporaţia, reţin zăpada, împiedică scurgerea apei pe
terenurile în pantă etc., contribuind la crearea unui regim de umiditate mai bun pentru
vegetaţia pajiştilor.
32
3.1.5 Îmbunătăţirea regimului de nutriţie
Una din principalele măsuri de sporire a producţiei la toate culturile agricole o
reprezintă fertilizarea, însă pe pajişti rolul îngrăşămintelor este mult mai complex. Paralel
cu sporirea producţiei are loc şi modificarea covorului ierbos, manifestată prin înlocuirea
unor specii mai puţin valoroase cu altele cu o productivitate şi valoare nutritivă mai mare.
Pe pajişti, consumul de elemente nutritive este mult diversificat datorită
numărului mare de specii cu cerinţe diferite faţă de elementele nutritive, creşterii continue
a plantelor în timpul perioadei de vegetaţie, modului de exploatare ş.a. Astfel, gramineele
sunt mari consumatoare de azot, iar leguminoasele, de fosfor şi calciu. Pe păşuni
consumul de azot este mai mare datorită recoltării plantelor de mai multe ori în timpul
perioadei de vegetaţie, în primele faze de creştere, când plantele conţin mai multă
proteină brută, pe fâneţe este relativ mai mare consumul de potasiu, element cu rol
important în creşterea lăstarilor şi acumularea substanţelor de rezervă în organele
plantelor.
Pentru producerea a 1000 kg de fân, vegetaţia pajiştilor permanente extrage din
sol 15,00-21,88 kg azot, 5,00-8,80 kg fosfor, 17,50-22,10 kg potasiu şi 9,47-14,20 kg
calciu.
Îngrăşămintele care se aplică pe pajişti pot fi:
 îngrăşăminte chimice:
o cu macroelemente şi
o microelemente,
 îngrăşăminte organice.
3.1.5.1 Îngrăşămintele chimice
Folosirea îngrăşămintelor chimice reprezintă o soluţie importantă de creştere a
producţiei pajiştilor permanente, însă prezintă unele dezavantaje în comparaţie cu
fertilizarea cu îngrăşăminte organice:
 eficienţa economică mai redusă,
 posibilitatea poluării solului şi a creării unor dezechilibre de nutriţie la
animale,
 acidifierea solului,
 perturbarea activităţii unor microorganisme.
a) Îngrăşămintele chimice cu macroelemente
Îngrăşămintele cu azot. Aproape toate tipurile de pajişti reacţionează puternic la
aplicarea îngrăşămintelor cu azot, datorită faptului că acestea sunt dominate, în marea lor
majoritate de specii de graminee perene, care sunt mari consumatoare de acest element.
Acţiunea îngrăşămintelor minerale cu azot este complexă, influenţa acestora
manifestându-se asupra:
 producţiei pajiştilor,
 structurii şi compoziţiei floristice a pajiştilor,
 însuşirilor fizico-chimice ale solului,
 compoziţiei chimice a furajului şi
 producţiei şi sănătăţii animalelor.
Norma de îngrăşământ cu azot este condiţionată de numeroşi factori:
 compoziţia floristică,
 staţiunea,
 aprovizionarea cu apă,
 fertilitatea solului,
 modul de folosire a pajiştii,
 raportul optim NPK şi
 eficienţa economică.
Pe baza experienţelor s-au stabilit dozele de îngrăşământ cu azot în funcţie de
factorii menţionaţi pentru aproape toate tipurile de pajişti din ţara noastră. Pentru pajiştile
mai productive, cu o compoziţie floristică relativ valoroasă, cum sunt cele de luncă, este
necesară o cantitate mai mică (N64) faţă de cele degradate, ca de exemplu, nardetele de
33
munte, pentru care trebuie administrată o doză mult mai mare (N200). Dozele moderate, de
N100, sunt cele mai indicate, iar dozele mici, de N36, nu valorifică bine potenţialul
productiv al pajiştii.
Epoca optimă de administrare a îngrăşămintelor cu azot este primăvara, la
pornirea în vegetaţie, în timp ce aplicarea în timpul verii sau toamna influenţează în
măsură mai mică producţia pajiştilor. În cazul pajiştilor ce urmează a fi păşunate,
îngrăşămintele cu azot se aplică din toamnă, pe 1-2 (3) parcele, în vederea începerii
păşunatului mai devreme cu circa două săptămâni, mărindu-se astfel durata sezonului de
utilizare a păşunii. Pe nardetele de munte, unde se urmăreşte schimbarea radicală a
compoziţiei floristice prin aplicarea unor doze mari, epoca optimă de fertilizare cu azot
este primăvara mai târziu, când plantele au crescut la 3-5 cm înălţime.
În cazul dozelor anuale mai mari de azot, îndeosebi în zonele ploioase, este
indicată aplicarea azotului în mai multe epoci, prin fracţionarea în câte 2-3 reprize, din
care ½ se va administra primăvara, la epoca optimă, iar restul după ciclul I şi eventual,
după al II-lea ciclu de producţie.
Îngrăşămintele cu fosfor. Fosforul are un rol important în metabolismul
plantelor, participă la sinteza proteinelor, facilitează asimilarea altor elemente nutritive,
măreşte rezistenţa la îngheţ, scurtează perioada de vegetaţie şi favorizează activitatea
microorganismelor din sol precum şi a bacteriilor simbiotice. Pentru animale, fosforul
constituie un element principal al ţesuturilor din sistemul osos, influenţează producţia de
lapte, carenţa de fosfor având repercusiuni nefavorabile asupra sănătăţii animalelor.
Vegetaţia pajiştilor are nevoie de cantităţi mai mici de fosfor decât culturile
agricole şi aceasta datorită recoltării plantelor înainte de fructificare.
Rolul fosforului pe pajişti este complex şi se manifestă în:
 sporirea producţiei,
 creşterea eficienţei îngrăşămintelor cu azot,
 compoziţia chimică a plantelor,
 structura şi compoziţia floristică a covorului vegetal.
Normele de îngrăşământ cu fosfor se pot calcula pe baza conţinutului în P2O5
mobil din sol. Dozele de fosfor recomandate pe pajişti sunt cuprinse între 18 şi 64 kg/ha
s.a. (Ciubotariu C. şi col., 1978).
Între azot şi fosfor trebuie să existe un raport de 2:0,5-1 şi numai în cazuri
deosebite, cum sunt pajiştile de luncă, cu multe leguminoase, raportul poate ajunge la 2:1-
2, după cum pe nardetele de munte, unde leguminoasele lipsesc, raportul optim N:P este
net în favoarea azotului, respectiv 2:0,3-0,5.
Epoca optimă de administrare a îngrăşămintelor cu fosfor este toamna, în fiecare
an sau în doze mai mari, o dată la 2-3 ani. Remanenţa îngrăşămintelor cu fosfor se
manifestă şi în al doilea an de la administrare, iar în doze mai mari, în următorii doi ani
de la administrare, dar numai pe agrofond cu azot.
Îngrăşămintele cu potasiu. Acest element are un rol important în metabolismul
plantelor, în sinteza clorofilei şi a hidraţilor de carbon, în stimularea absorbţiei şi
evapotranspiraţiei, în sporirea rezistenţei plantelor la iernare etc. Cu toate acestea,
cerinţele vegetaţiei faţă de îngrăşămintele cu potasiu sunt mult mai reduse comparativ cu
cele în azot şi chiar fosfor, datorită bunei aprovizionări a majorităţii solurilor din ţara
noastră cu acest element.
Dozele de îngrăşământ cu potasiu recomandate pe pajiştile permanente se
situează între 40-80 kg/ha s.a. şi se calculează pe baza conţinutului de K2O mobil din sol,
făcându-se o serie de corecţii necesare.
3.1.5.2. Îngrăşămintele organice
Îngrăşămintele organice, prin calitatea lor de îngrăşăminte complete, exercită un efect
ameliorativ asupra însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului, utilizarea lor
determinând sporuri importante de producţie. Fertilizarea cu îngrăşăminte organice are o
semnificaţie deosebită pentru pajiştile permanente din zonele de deal şi munte, având în
vedere că solurile respective prezintă o serie de însuşiri chimice nefavorabile, precum şi faptul
că, la altitudini mai mari, folosirea acestor îngrăşăminte pentru alte culturi este redusă.
34
Pe pajiştile permanente se folosesc ca îngrăşăminte organice:
 gunoiul de grajd,
 compostul,
 urina,
 mustul de grajd şi
 gülle.
De asemenea, se practică fertilizarea prin târlire, care constă în folosirea
dejecţiilor lăsate de animale pe locurile de odihnă.
Gunoiul de grajd. Acest îngrăşământ îmbogăţeşte solul în macroelemente,
microelemente şi microorganisme, precum şi în materie organică, fapt ce influenţează
producţia pajiştilor atât direct, cât şi în mod indirect, prin modificări fizice, chimice şi
biologice în sol.
Pe lângă acţiunea directă asupra nutriţiei plantelor din pajişti, gunoiul de grajd
îmbunătăţeşte regimul termic şi de aeraţie al solului, sporeşte capacitatea de reţinere a
apei, intensifică activitatea microorganismelor din sol etc. .
Chiar dacă pe pajiştile permanente gunoiul de grajd nu poate fi încorporat în sol,
totuşi acesta contribuie la sporirea producţiei şi modificarea fitocenozelor, iar eficienţa lui
depinde de condiţiile pedoclimatice, de compoziţia floristică şi tipul pajiştii, fiind mai
mare în regiunile umede şi pe pajiştile cu specii dominante valoroase. Compoziţia
chimică a gunoiului de grajd diferă mult după provenienţă, vechime şi starea de
fermentare. În general, se consideră că o tonă de gunoi conţine circa 5 kg N, 2 kg P2O5,
6 kg K2O, 3 kg Ca şi peste 200 kg materie organică.
Datorită faptului că nu se încorporează în sol, se recomandă folosirea pe pajişti a
gunoiului de grajd fermentat sau semifermentat. În ceea ce priveşte norma de gunoi de
grajd, fertilizarea cu 20 t/ha echivalează cu circa 300 kg/ha azotat de amoniu şi 200 kg/ha
superfosfat. La norme mai reduse efectul este neînsemnat, iar la norme mari, folosirea
gunoiului poate deveni neeconomică.
Epoca de administrare are influenţă mai mare la aplicarea dozelor mici de gunoi
de grajd, (15-20 t/ha); la aceste doze, administrarea de toamnă este net superioară. Dacă
se folosesc doze mai mari, (30-40 t/ha), diferenţele între administrarea de toamnă şi de
primăvară sunt relativ mici.
Compostul. Acest îngrăşământ se prepară din gunoi de grajd şi turbă în proporţie
de 1:3 sau urină (must de grajd) şi turbă în cantitate de 100-150 litri urină/tona de turbă,
la care se mai adaugă 100-150 kg superfosfat, 50 kg sare potasică şi 50-100 kg var stins la
o tonă compost (pe soluri acide).
Îngrăşământul realizat are o valoare fertilizantă destul de ridicată, însă mai mică
decât a gunoiului de grajd. Acţiunea compostului pe pajişti este similară cu a gunoiului de
grajd, însă la aceleaşi cantităţi, sporurile sunt mai mici.
Urina şi mustul de gunoi de grajd. Acestea sunt îngrăşăminte azoto-potasice,
iar efectul lor asupra producţiei este mai mare în staţiunile umede şi când se adaugă
îngrăşăminte cu fosfor.
Conţinutul în elemente fertilizante al urinei variază în funcţie de provenienţa şi
diluarea cu apă în momentul colectării şi preparării şi din această cauză, înainte de
folosire se determină conţinutul în azot, calculându-se cantitatea necesară la unitatea de
suprafaţă în funcţie de nivelul fertilizării cu azot a pajiştii. La un conţinut mediu în
substanţe fertilizante, cantitatea de 150-200 hl echivalează cu 60-80 kg/ha azot şi 70-
90 kg/ha potasiu. Epoca optimă de administrare a mustului de grajd este primăvara foarte
devreme, la topirea zăpezii, când timpul este umed şi răcoros, iar vegetaţia nu a început să
crească. În felul acesta, plantele nu mai capătă miros neplăcut, care ar duce la reducerea
consumabilităţii.
Aplicarea în timpul verii necesită diluarea cu 2-3 părţi apă, ceea ce măreşte
cheltuielile de transport, iar în afară de aceasta pierderile de substanţă fertilizantă sunt
foarte mari. Remanenţa acestor îngrăşăminte se manifestă într-o mică măsură numai în
primul an de la administrare, rar în al doilea an.
Tulbureala de grajd (gülle). Acest îngrăşământ este reprezentat de un amestec
dintre dejecţiile lichide şi solide ale animalelor şi apa folosită la curăţirea adăposturilor.
35
Îngrăşământul se colectează în bazine speciale, unde fermentează timp de 3-4 săptămâni.
Se foloseşte ca îngrăşământ lichid pe pajişti, prin împrăştierea cu ajutorul unor cisterne
speciale sau prin irigaţie fertilizantă, toamna sau primăvara devreme, pentru a nu le
imprima mirosul neplăcut ce reduce gradul de consumabilitate al ierbii. Epoca de
administrare trebuie stabilită în strânsă legătură cu modul de utilizare a pajiştii, în sensul
că atunci când prima recoltă se păşunează, fertilizarea se face toamna, mai ales pentru
primele 2-3 parcele, iar dacă se coseşte pentru fân şi în unele situaţii şi pentru parcelele
care se păşunează mai târziu, fertilizarea se face primăvara.
Norma de îngrăşământ depinde de conţinutul lui în substanţe fertilizante şi
variază între 20-40 m3/ha. Îngrăşământul se completează cu 150-200 kg/ha superfosfat
(eventual amendamente de calciu pe soluri acide), administrate din toamnă.
Fertilizarea prin târlire. Dejecţiile lăsate de animale în perioada de păşunat, pe
locurile de odihnă, se folosesc de asemenea, drept îngrăşăminte organice. Pentru aceasta,
locurile de odihnă se schimbă în mod organizat după ce pe terenul respectiv s-au
acumulat cantităţi de dejecţii corespunzătoare unui anumit nivel de fertilizare. Cantitatea
de substanţă organică ce se poate acumula în perioada de păşunat depinde de numărul,
specia şi categoria de animale şi de durata perioadei de păşunat. Se apreciază că de la 100
vaci, într-o perioadă de 150 de zile, se acumulează o cantitate de substanţă organică ce
conţine 1050-1500 kg azot, 600-700 kg fosfor, 1500-1950 kg potasiu şi 900-1200 kg
calciu, cantităţi echivalente cu elementele nutritive din 300 t de gunoi de grajd.
Târlirea prezintă mai multe avantaje, deoarece se înlătură:
 transportul;
 operaţiunile de încărcare-descărcare şi
 împrăştierea unor cantităţi mari, uneori pe teren greu accesibil.
De asemenea, se poate vorbi şi de un efect mai mare, întrucât pe pajişti rămân atât
dejecţiile solide cât şi cele lichide, iar elementele fertilizante pătrund mai uşor la nivelul
rădăcinilor datorită tasării de către animale.
Durata târlirii depinde de nivelul fertilizării, tipul pajiştii şi scopul urmărit. În
general, această durată este mai mare pe pajiştile de Nardus stricta unde se urmăreşte
eliminarea acestei specii şi se impune fertilizarea cu cantităţi mai mari de substanţă
organică. Iniţial se stabileşte nivelul fertilizării, iar durata târlirii se calculează ţinând
seama de specia şi numărul de animale, mărimea ocoalelor şi durata de odihnă zilnică a
animalelor, apreciată în ore. În mod obişnuit durata de târlire variază între două şi şase
zile (nopţi) şi depinde de suprafaţa afectată fiecărui animal, care este de 1-2 m2 pentru
ovine şi 3-4 m2 pentru bovine.
Îngrădirea se realizează cu ajutorul porţilor de târlire mobile, care au
dimensiunile de 3-4 m lungime şi sunt confecţionate mai ales din materialul rezultat din
curăţirea vegetaţiei lemnoase de pe pajişti. Ele nu trebuie să fie prea grele pentru a se
putea manipula uşor.