1.2.3 Ciperacee şi juncacee (rogozuri şi rugini)

Plantele din această grupă aparţin familiilor Cyperaceae şi Juncaceae, fiind
răspândite în toate zonele de vegetaţie şi sunt asemănătoare din punct de vedere al
condiţiilor ecologice în care cresc şi al valorii economice relativ scazute.
1.2.3.1 Familia Cyperaceae cuprinde 75 genuri cu aproximativ 4000 specii, fiind
plante ierboase, perene, puţine anuale, cu rizomi sau stoloni subterani, cu tufă rară şi
deasă tulpină aeriană trimuchiată sau cilindrică frunze sesile cu limbul liniar, plan sau
cilindric; flori actinomorfe, hermafrodite, unisexuate, dispuse în spice, raceme sau
capitule, fructul achenă. Speciile acestei familii sunt răspândite în pajiştile cu exces de
umiditate, în bălţi, mlaştini şi aparţin genurilor Cyperus, Carex, Scirpus, Heleocharis.
Astfel, în mlaştini şi bălţi se întâlnesc speciile: Carex riparia, C. acutiformis, C. vulpina,
C. caespitosa, Heleocharis palustris; în lunci umede: Carex hirta, C. leporina, Scirpus
sylvatica, Cyperus fuscus; în zona forestieră: Carex sylvatica, C. caryophyllea; în pajişti
subalpine: Carex curvula.
Specii mai puţin pretenţioase faţă de umiditate sunt: Carex precox, C.
caryophyllea şi C. curvula.
Rogozurile pornesc în vegetaţie înaintea gramineelor, iar prin consumarea lor,
mai ales de către oi, se produc intoxicaţii grave datorită unor ciuperci ustilaginee care
parazitează aceste plante. De aceea, pe pajiştile invadate de ciperacee se va păşuna mai
târziu, când gramineele au crescut, iar rogozurile, fiind într-un stadiu avansat de
vegetaţie, nu sunt consumate. Rogozurile au un conţinut ridicat de celuloză şi de siliciu,
ceea ce le reduce consumabilitatea, producând uneori şi răniri ale mucoaselor; conţinutul
redus de calciu şi fosfor determină boli de carenţă la animale.
1.2.3.2 Familia Juncaceae cuprinde circa 220 specii, ierboase, perene sau
anuale, cu tulpini cilindrice, pline cu măduvă spongioasă. Frunzele sunt cilindrice sau
plane, florile actinomorfe, hermafrodite, trimere, grupate în cime terminale cu aspect de
capitul sau umbelă. La unele specii inflorescenţa este aparent laterală deoarece frunza
bracteantă este terminală iar florile prezintă un perigon din 6 tepale membranoase,
androceul din 6 stamine, gineceul din 3 carpele şi fructul o capsulă. Speciile din această
grupă se caracterizează prin valoare economică scăzută unele dintre ele sunt dăunătoare
animalelor, provocându-le deranjamente digestive, anemii, afecţiuni ale aparatului urinar.
Ruginile aparţin la 2 genuri: Juncus (circa 160 specii) şi Luzula (circa 60 specii), mai
răspândite fiind speciile: Juncus effusus, J. gerardi, J. bufonius, Luzula pilosa, L.
silvatica, L. multiflora, L. campestris etc..Combaterea ruginilor se poate face pe cale
chimică prin tratarea cu 2,4 D (5-10 kg/ha în 500 l apă) la înflorirea plantelor, metodă
asociată cu fertilizarea pajiştilor pentru stimularea dezvoltării plantelor valoroase.
1.2.4 Plante din alte familii botanice
Pe pajiştile permanente se întâlnesc numeroase specii de plante din alte familii
botanice, cu participare în covorul ierbos de 20-60%, uneori şi mai mult.
Mai răspândite sunt speciile din familiile: Asteraceae, Brassicaceae,
Chenopodiaceae, Apiaceae, Rosaceae, Liliaceae, Ranunculaceae. Pe pajiştile din
Transilvania, St. Csüros şi colab. (1967, 1970) au găsit 529 specii din această grupă din
care 249 specii (45%) fără valoare furajeră şi 205 specii (38,0%) dăunătoare animalelor
sau produselor obţinute de la acestea.
Ţinându-se seama de importanţa economică a speciilor din alte familii botanice,
acestea au fost separate în şase subgrupe, şi anume:
 specii consumate bine de către animale,
 specii neconsumate sau slab consumate,
 specii dăunătoare vegetaţiei valoroase,
15
 specii dăunătoare produselor obţinute de la animale,
 specii vătămătoare sănătăţii animalelor şi
 specii toxice.
1.2.4.1 Specii consumate de animale
În această subgrupă intră numeroase specii de plante, care au un grad ridicat de
consumabilitate şi digestibilitate, fiind consumate de animale mai ales în primele faze de
creştere, dar şi în fân. Mai cunoscute sunt speciile : Achillea millefolium (coada
şoricelului); Alchemilla vulgaris (creţişoară); Cichorium intybus (cicoare); Daucus carota
(morcov); Plantago major (patlagină mare); Plantago lanceolata (pătlagină îngustă);
Polygonum aviculare (troscot); Salvia nemorosa (jaleş de câmp); Taraxacum officinale
(păpădie); Thymus collinus (cimbrişor).
1.2.4.2 Specii neconsumate sau slab consumate de animale
Această subgrupă cuprinde specii care datorită conţinutului ridicat de celuloză şi
scăzut de proteină sunt slab consumate de animale sau sunt ocolite de acestea atât pe
păşune cât şi atunci când se găsesc în fân şi sunt numite şi buruieni de balast. Mai
cunoscute sunt speciile: Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului); Chrysanthemum
leucanthemum (margarete); Cardaria draba (urda vacii); Potentilla argentea
(scrântitoare); Prunella vulgaris (busuioc sălbatic); Veronica chamaedrys (şopârliţă).
1.2.4.3 Specii dăunătoare vegetaţiei pajiştilor
În afara speciilor de plante lemnoase care se instalează pe pajiştile secundare,
multe specii ierboase sunt dăunătoare prin concurenţa ce o fac gramineelor şi
leguminoaselor valoroase, datorită rozetelor de frunze ce acoperă solul, portului înalt,
tulpinilor târâtoare sau agăţătoare, sau pentru că sunt semiparazite sau parazite. Mai
cunoscute sunt speciile:
 specii lemnoase: Abies alba (brad); Crataegus monogyna (păducel); Juniperus
communis (ienupăr); Picea abies (molid); Pinus mugo (jneapăn); Prunus
spinosa (porumbar); Rosa canina (măceş); Vaccinium myrtillus (afin);
Vaccinium vitis-idaea (merişor);
 specii ierboase de talie înaltă: Tanacetum vulgare (vetrice); Limonium gmelini
(sică); Verbascum phlomoides (lumânărică);
 specii ierboase cu frunze în rozetă sau cu tulpini târâtoare: Ajuga reptans
(vineriţă); Carlina acaulis (turtă); Hieracium pilosella (vulturică);
Lysimachia nummularia (duminecuţă); Potentilla anserina (coada racului);
 specii semiparazite: Euphrasia stricta (silur); Melampyrum nemorosum (sorcu-
frate); Odontites serotina (dinţură); Rhinanthus minor (clocotici);
 specii parazite: Cuscuta campestris (torţel); Cuscuta europaea (torţel);
Cuscuta trifolii (gălbează); Orobanche gracilis (lupoaie).
1.2.4.4 Specii dăunătoare produselor obţinute de la animale
În această categorie sunt incluse unele specii care în timpul păşunatului
impurifică lâna oilor sau când sunt consumate de animale schimbă culoarea şi gustul
laptelui, depreciază calitatea cărnii. Mai cunoscute sunt speciile:
 specii care depreciază calitatea lânii: Arctium lappa (brustur); Carduus
acanthoides (spin); Eryngium campestre (scaiul dracului); Eryngium
planum (scai vânăt); Xanthium spinosum (holeră); Xanthium strumarium
(cornuţi);
 specii care schimbă gustul şi culoarea laptelui: Alliaria peţiolata (usturoiţă);
Artemisia austriaca (peliniţă); Matricaria chamomilla (romaniţă); Rumex
acetosella (măcriş mărunt); Thlaspi arvense (punguliţă);
 specii care depreciază calitatea cărnii: Chelidonium majus (rostopască);
Lepidium ruderale (păducherniţă).
1.2.4.5 Specii vătămătoare pentru animale
Unele specii de plante din pajişti afectează sănătatea animalelor provocând răni,
slăbind capacitatea de muncă şi de producţie. Astfel, produc răniri la animale: Tribulus
terrestris şi Trapa natans (provocă răni la copite), Avena sterilis, Cynosurus echinatus,
16
Hordeum murinum, Setaria glauca (produc leziuni bucale şi oculare), specii ale genului
Stipa (produc rănirea pielii şi a mucoasei bucale).
1.2.4.6 Specii toxice
Un număr destul de numeros de specii din pajişti provoacă intoxicaţii cu
consecinţe mai mult sau mai puţin grave, la animale. Uneori aceste intoxicaţii sunt
aproape insesizabile, dar influenţează negativ capacitatea de producţie a animalelor,
alteori însă provoacă intoxicaţii grave care pot duce la moartea animalelor (Zanoschi V. şi
col., 1981).
La începutul sezonului de păşunat, sensibilitatea animalelor este mai mare,
deoarece plantele au toxicitate mai pronunţată în primele faze de vegetaţie, iar gradul de
sensibilitate este sporit în perioada de tranziţie la noul regim de întreţinere pe păşune,
când consumă fără alegere şi plantele toxice pe care în general, le ocolesc, deoarece multe
specii toxice au un miros şi gust neplăcut, ceea ce face să fie refuzate de animale.
Principalele substanţe toxice fac parte din grupele alcaloizi, toxalbumine, glicozizi,
saponine, uleiuri eterice, răşini etc. .
Substanţele toxice sunt răspândite în toate organele plantei, dar concentraţia poate
fi mai mare în frunze, în stare verde, la Ranunculus acris, Anemone nemorosa, în seminţe,
la Datura stramonium, în bulbo-tuberculi, la Colchicum autumnale etc. .
Toxicitatea poate fi absolută - în orice stare şi pentru toate speciile de animale
(Veratrum album, Conium maculatum, Datura stramonium) sau condiţionată de felul
nutreţului (verde, fân, murat) şi specia de animale: Ranunculus sceleratus este toxică
numai în stare verde, Euphorbia cyparissias în stare verde şi numai pentru taurine,
Stachys annua, în fân şi numai pentru cabaline. Numeroase specii de plante toxice cresc
în staţiuni cu umiditate excesivă şi în locuri umbrite, condiţii care le măresc gradul de
toxicitate .
Mai cunoscute sunt speciile:
 Familia Ranunculaceae: Caltha palustris (calcea calului); Helleborus
purpurascens (spânz); Ranunculus acris (floare broştească); Ranunculus
sceleratus (boglari);
 Familia Liliaceae: Colchicum autumnale (brânduşă de toamnă); Veratrum
album (steregoaie);
 Familia Apiaceae: Cicuta virosa (cucută de apă); Conium maculatum (cucută);
 Familia Solanaceae: Hyoscyamus niger (măsălariţă); Datura stramonium
(ciumăfaie); Atropa belladonna (mătrăgună);
 Familia Euphorbiaceae: Euphorbia cyparissias (alior);
 Familia Equisetaceae: Equisetum arvense (coada calului);
 Familia Asclepiadaceae: Vincetoxicum officinale (iarba fiarelor).