8.2.1 Importanţă
În prezent, trifoiul roşu se cultivă în toate continentele chiar dacă are o plasticitate
ecologică inferioară lucernei, ocupând o suprafaţă de circa 15 mil. ha, din care 1/3 în
SUA, în timp ce în ţara noastră se cultivă pe 123,7 mii ha (Anuarul statistic, 1999).
Trifoiul roşu se foloseşte în hrana animalelor sub formă de masă verde, fân, făină de fân
sau nutreţ însilozat. Recoltat la înflorire, fânul de trifoi conţine circa 14,5% proteină
brută, 20,4% celuloză brută, 22-26 mg caroten/kg furaj şi cantităţi însemnate de vitamine
(B, C, D, E etc.). Digestibilitatea substanţelor organice are valori ridicate atât în masa
verde (>70%) cât şi în fân (60%). Valoarea nutritivă a unui kilogram de trifoi recoltat la
începutul înfloririi este de 0,62 UN la fân şi 0,18 UN la masa verde. Trifoiul roşu prezintă
importanţă deosebită şi în ameliorarea unor însuşiri ale solului. Acţiunea de refacere a
structurii solului este mai mare decât la lucernă şi sparcetă. În stare proaspătă poate
produce meteorizaţii la rumegătoare (Resmeriţă I. şi col., 1973).
8.2.2 Însuşiri morfologice
Trifoiul roşu este o plantă perenă, cu rădăcina pivotantă, care în anul I se dezvoltă
în stratul de 20-30 cm, iar în următorii ani poate ajunge la 175 cm adâncime.
Cea mai mare parte din masa de rădăcini se găseşte în stratul 0-10 cm (68-73%),
în timp ce în stratul 10-20 cm numai 19-20%, în cel de 20-30 cm, doar 7-8% (Resmeriţă
şi col., 1973). Pe rădăcini se dezvoltă nodozităţi datorită simbiozei cu bacteria Rhizobium
trifolii, care este mai puţin pretenţioasă faţă de condiţiile de mediu, fiind activă şi la pH
<6,0, dar nu mai mic de 5,5, pe soluri bine aprovizionate cu fosfor, potasiu, calciu,
microelemente (bor, molibden, mangan etc.) şi apă, iar temperaturile de minim 10-120C.
Tulpinile, (lăstarii aerieni), înalte de 70-80 cm, sunt fistuloase, ramificate, erecte şi bogat
foliate (indicele foliar este de 4-5 m2). Frunzele sunt alterne, trifoliate, cu foliole ovate ,
obovate sau eliptice, ce prezintă pe faţa superioară o pată albicioasă în forma literei V.
84
Florile sunt sesile, roşii-purpurii, grupate în capitule globuloase sau ovate. Fructul
este o păstaie ovată, mică, monospermă, dehiscentă. Seminţele sunt ovat-asimetrice, brungălbui
sau verzi-gălbui cu nuanţe violacei, cu dimensiunile 1,6-2,3/1,2-1,8/1,0-1,2 mm,
iar MMB de circa 1,6-2,0 g.
8.2.3 Sistematică şi soiuri
Trifoiul roşu face parte din familia Fabaceae, tribul Trifolieae, genul Trifolium,
care cuprinde 250 de specii, din care 45 au fost identificate şi pe teritoriul ţării noastre.
Specia Trifolium pratense L. cuprinde mai multe varietăţi şi forme ce aparţin la
două subspecii: ssp. eupratense A. şi K. şi ssp. frigidum (Gannd.) Simonk (Flora R.P.R.,
vol.V).
Materialul biologic ce există în cultură este reprezentat de câteva populaţii locale
(de Transilvania, de Suceava) şi soiuri autohtone sau importate. Soiurile create şi
omologate în ţara noastră sunt: Select, Napoca Tetra, Apollo Tetra, Dacia Tetra, Roxana.
Apollo Tetra, omologat în 1990, este tetraploid, mai tardiv cu 3-5 zile dacât
Napoca Tetra, dar cu o mai bună capacitate de regenerare după cosit şi cu perenitate mai
mare. Este productiv (15-16 t/ha s.u.), rezistent la secetă, iernare, cădere şi făinare.
Napoca Tetra, omologat în 1977, este primul soi de trifoi roşu tetraploid creat în
ţara nostră. Are o bună rezistenţă la ger, potenţial productiv ridicat (15-16 t/ha s.u.) şi
calitate superioară a furajului (19-20% P.B. din s.u.).
Sunt în cultură şi alte soiuri româneşti, omologate în 1998, precum Flora, Roxana
şi soiurele străine Maro (D), Pirat, Triel (F) şi Verdi (F), Vesna (lista oficială a soiurilor,
2002).
8.2.4 Cerinţe faţă de climă şi sol
Trifoiul roşu este mai pretenţios decât lucerna faţă de elementele climatice, dar
mai puţin exigent faţă de sol. Este o plantă bine adaptată la climatul umed şi răcoros.
Temperatura minimă de germinare este de 10C, iar cea optimă între 20-300C. Pentru
parcurgerea fenofazelor până la începutul înfloritului sunt necesare 800-9000C, iar până la
maturarea seminţelor 1200-14000C. Rezistă bine la ger, în condiţiile unui sol cu strat
protector de zăpadă. Recoltările târzii de toamnă şi producerea de sămânţă micşorează
rezistenţa trifoiului la ger. Creşterea vegetativă intensă are loc la temperaturi cuprinse în
intervalul 15-270C, iar la peste 320C se reduce mult dezvoltarea sistemului radicular şi a
rozetei de frunze. Se pot realiza producţii normale şi la 32-350C, dacă umiditatea în
stratul biologic activ este mai mare de 60% (I. Moga şi colab., 1996).
Trifoiul roşu, deşi nu este un mare consumator de apă, este foarte pretenţios la
regimul hidric, dând rezultate bune în zonele cu precipitaţii de peste 600 mm. În condiţii
de irigare se poate cultiva şi în zone mai secetoase. Perioada critică pentru apă este la
îmbobocire. Rezistenţa redusă la secetă se datoreşte sistemului radicular mai puţin
profund decât la lucernă.
Cele mai potrivite pentru cultura trifoiului roşu sunt solurile mijlocii, profunde,
permeabile, bogate în humus şi calciu, cu pH peste 6,0. Aceste condiţii pot fi întâlnite pe
soluri brune de pădure, cenuşii şi pe podzoluri secundare. Rezultate bune se obţin şi pe
cernoziomuri, când se asigură un regim hidric corespunzător. Nu se recomandă pe
solurile nisipoase, cele cu pH peste 7,5 şi cele puternic acide, ultimele datorită unui
conţinut ridicat în aluminiu mobil şi oxid de mangan.
Cele mai favorabile zone pentru cultura trifoiului roşu se întâlnesc în regiunile
subcarpatice ale Transilvaniei, Olteniei, Munteniei şi Moldovei, Podişul Transilvaniei,
Maramureş, N-E şi N-V ţării şi în Banat (Dragomir N., 1997).
8.2.5 Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Trifoiul roşu se cultivă după plante care eliberează terenul devreme şi-l
lasă curat de buruieni. Sunt preferate prăşitoarele fertilizate organic, culturile furajere
anuale, cerealele de toamnă şi de primăvară. Nu se recomandă prăşitoarele târzii, cele
tratate cu erbicide triazinice, leguminoasele perene, precum şi revenirea pe aceeaşi solă la
mai puţin de 3-4 ani, datorită fenomenului de ,,oboseală a solului”.
85
După trifoi găsesc condiţii bune de dezvoltare culturile exigente faţă de azot şi
care au o perioadă scurtă de vegetaţie, cum ar fi: porumbul siloz, hibrizii de porumb
semitimpurii pentru boabe, cartoful timpuriu, plantele furajere anuale. În condiţii
climatice foarte favorabile, în regim irigat, după trifoi se pot cultiva şi hibrizi de porumb
mai tardivi, soiuri tardive de cartof, sfeclă sau in.
Fertilizarea şi amendamentarea. Pentru realizarea producţiei, trifoiul consumă
cantităţi mari de substanţe nutritive. La o producţie de 8 t/ha fân, trifoiul extrage din sol
circa 220-250 kg N, 80 kg fosfor, 170 kg potasiu şi 210 kg calciu. Cea mai mare parte din
cantitatea de azot este furnizată de bacteriile simbiotice. Cu toate acestea se recomandă
aplicarea a 40-50 kg N, pe solurile cu un conţinut în humus mai mic de 1,5%. La culturile
în amestec cu graminee perene, când trifoiul participă cu mai puţin de 50%, doza de azot
poate creşte la N100-120.
Dozele de îngrăşăminte cu fosfor se calculează în funcţie de aprovizionarea
solului cu acest element, conţinutul optim pentru trifoiul roşu fiind de 7-8 mg la 100 g
sol. În absenţa datelor de cartare agrochimică, dozele orientative de fosfor sunt de 90-
100 kg/ha, aplicate o dată la doi ani.
Îngrăşămintele cu potasiu sunt necesare pe solurile acide, când conţinutul în
potasiu mobil este sub 16 mg la 100 g sol. Se recomandă aplicarea anuală a 60-80 kg/ha
K2O.
Gunoiul de grajd se aplică plantei premergătoare sau direct culturii de trifoi, pe
solurile acide, slab permeabile, în doză de 30-40 t/ha. În timpul vegetaţiei, gunoiul bine
fermentat se poate aplica primăvara devreme sau în ferestrele iernii, în doze anuale de 15-
20 t/ha.
Pe solurile acide, cu pH <5,8-6,0, se recomandă administrarea de amendamente
calcaroase, în doze de 5-6 t/ha, o dată la 6-7 ani (Panait V., 1978).
Lucrările solului. Indiferent de modul de cultivare, lucrările pentru pregătirea
patului germinativ trebuie să asigure o bună mărunţire şi nivelare a solului, care
favorizează o răsărire uniformă şi rapidă. În general, trifoiul roşu se cultivă sub plantă
protectoare, iar lucrările solului care se efectuează, trebuie să satisfacă şi exigenţele
trifoiului. Când semănatul se face fără plantă protectoare, lucrările solului sunt
asemănătoare cu cele de la lucernă.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa de trifoi trebuie să fie descuscutată, sănătoasă,
cu puritate şi capacitate germinativă ridicată.
Epoca de semănat este primăvara devreme, când utilajele agricole pot intra pe
teren. La cultivarea cu plantă protectoare de primăvară, semănatul se face după
amestecarea seminţelor de la cele două culturi sau se seamănă întâi planta protectoare şi
apoi perpendicular pe rândurile acesteia trifoiul roşu. Când planta protectoare este o
cereală de toamnă, primăvara devreme se grăpează cultura şi imediat se seamănă trifoiul,
după care se tăvălugeşte. Norma de sămânţă la planta protectoare se reduce cu 20-30%.
În zonele colinare umede sau în regim irigat, trifoiul se poate semăna şi la
sfârşitul verii sau începutul toamnei (20 august-5 septembrie).
Cantitatea de sămânţă utilă în cultură pură este de 18-20 kg/ha, asigurând o
desime de 1000 seminţe germinabile la m2 şi o suprafaţă de nutriţie de 10-16 cm2/plantă.
Semănatul se realizează cu semănători universale, la 12,5-15 cm între rânduri şi
la adâncimea de 1,5-2 cm pe solurile mai grele şi de 2-3 cm pe solurile cu textură mai
uşoară.
Trifoiul roşu se comportă bine şi în amestecuri simple sau complexe cu graminee
perene (timoftică, golomăţ, raigras hibrid, raigras aristat şi păiuş de livezi).
Lucrările de îngrijire. Lucrările de îngrijire care se aplică culturilor de trifoi sunt
asemănătoare cu cele de la lucernă, dar cu multe particularităţi pentru combaterea
buruienilor la cultivarea cu plantă protectoare.
Când planta protectoare este o cereală de toamnă, pentru a evita stânjenirea
trifoiului de către erbicide, se impune ca acestea să se aplice înainte de răsărirea trifoiului,
folosind doze mai mici cu 20-25% faţă de cele utilizate în mod curent în culturile de
cereale de toamnă şi dizolvate într-o cantitate de apă cât mai mică (max. 200 l/ha).
86
Când îmburuienarea este puternică şi nu se pot respecta condiţiile de mai sus, se
poate folosi erbicidul Basagran (2-2,5 l/ha), în faza optimă pentru planta protectoare,
deoarece este bine tolerat de trifoi.
Atunci când planta protectoare este o cereală de primăvară, combaterea
buruienilor se poate face prin aplicarea Basagranului (2-2,5 l/ha) în faza de înfrăţire a
cerealei. Dacă se doreşte folosirea erbicidului Icedin, se impune semănarea trifoiului la
circa 20-25 zile după însămânţarea cerealei şi respectarea măsurilor prezentate la cultura
cu plantă protectoare de toamnă.
Când trifoiul se cultivă în ogor propriu, combaterea buruienilor se face folosind
aceleaşi erbicide ca la lucernă. {i în acest caz se remarcă eficienţa erbicidului Pivot, în
doză de 0,6-0,7 l/ha, aplicat la 2-3 săptămâni după răsărirea trifoiului. În anii de
exploatare, erbicidul Pivot (0,8-1 l/ha) are o eficienţă deosebită în trifoiştile infestate cu
buruieni dicotiledonate, inclusiv ştevie (Rumex sp.), aplicat la 20-25 zile după
desprimăvărare, când buruienile sunt în faza de rozetă, iar trifoiul are 5-6 cm înălţime.
Datorită sistemului radicular mai puţin profund decât la lucernă, trifoiul este mai
sensibil la secetă, valorificând eficient apa din sistemele de irigaţie, în zonele mai
secetoase.
Consumul specific la trifoi este de 500-700 mm/an, maximul fiind în lunile iunieaugust,
când consumă 4-5 mm/zi. Se apreciază că 1 mm precipitaţii produce 21-22 kg
substanţă uscată sau 100 kg masă verde (după Rodica Păltineanu, citat de I. Moga, 1996).
În culturile semănate la sfârşitul verii se aplică o udare de răsărire de 300-
350 m3/ha. În toamnele secetoase se impune ca după 7-8 zile să se mai aplice o udare de
350-400 m3/ha. În timpul vegetaţiei se recomandă udări la intervale de 10-12 zile în lunile
iulie-august şi la 15-18 zile în mai-iunie, în afara perioadelor ploioase, cu norme de 600-
650 m3/ha pe cernoziomuri şi soluri aluviale şi de 500-550 m3/ha pe celelalte tipuri de
soluri.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. La trifoiul semănat în ogor propriu,
recoltarea plantelor în anul I de vegetaţie se face pe parcursul perioadei de înflorire, la
toate coasele, iar în anii umători, la mijlocul fazei de înflorire. De obicei se realizează
două coase şi o otavă. Spre deosebire de lucernă, trifoiul roşu prezintă o plasticitate mai
largă în privinţa epocii de recoltare, deoarece îmbătrânirea plantelor este mai lentă, iar
scăderea conţinutului de proteină şi creşterea celui de celuloză brută este mai puţin
accentuat, dând posibilitatea realizării unui furaj de bună calitate.
Când trifoiul se cultivă cu plantă protectoare, recoltarea în anul I se face o singură
dată, cu 4-5 săptămâni înainte de întrarea în iarnă, pentru a permite plantelor să-şi
formeze un sistem radicular viguros şi să acumuleze cantităţi mari de substanţe de
rezervă. Conservarea trifoiului prin însilozare este mai facilă decât a lucernei, datorită
conţinutului mai ridicat al plantelor de trifoi în zaharuri solubile (10-11%, faţă de 5-7% la
lucernă) şi a puterii tampon mai reduse. Pentru realizarea unui siloz de bună calitate se
recomandă lăsarea plantelor în brazdă 1-2 zile, până ce conţinutul în substanţă uscată
ajunge la 30-38%, apoi se toacă şi se însilozează după metodele cunoscute. Pentru
grăbirea fermentaţiei lactice se indică utilizarea preparatului Lactosil (0,2%), ca şi la
lucernă.
Producţia. În zonele favorabile de cultură se pot obţine 6-10 t/ha s.u. (30-50 t/ha
masă verde).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu