9.1 Sfecla furajeră - Beta vulgaris L. ssp. crassa D.B.
9.2 Gulia furajeră - Brassica napus L. var napobrassica Rchb.
Plantele rădăcinoase pentru furaj au un conţinut ridicat în hidraţi de carbon,
produc nutreţuri suculente, cu un conţinut ridicat de apă (75-85%), folosite în furajarea
tuturor speciilor de animale.
Din această grupă fac parte sfecla furajeră, morcovul, gulia furajeră şi napii de
mirişte.
9.1 Sfecla furajeră - Beta vulgaris L. ssp. crassa D.B.
9.1.1 Importanţă
Sfecla furajeră este o valoroasă plantă de nutreţ datorită productivităţii mari şi
calităţii deosebite a furajului. În hrana animalelor se folosesc rădăcinile tuberizate şi
frunzele, în stare proaspătă sau însilozate sub formă tocată şi amestecate cu alte plante
furajere. Corpul tuberizat al sfeclei furajere reprezintă un valoros furaj suculent, cu 8-
14% substanţă uscată, bogat în hidraţi de carbon, consumat foarte bine de animale; 1 kg
s.u. echivalează cu 1 UN.
9.1.2 Însuşiri morfologice
Sfecla furajeră este o plantă bienală din familia Chenopodiaceae, care formează
în primul an corpul tuberizat şi o rozetă de frunze, iar în anul al doilea ramurile florifere.
Frunzele sunt mari, lucioase pe faţa superioară, dispuse în rozetă pe colet şi reprezintă
aproximativ 20-25% din corpul tuberizat. Florile sunt sesile, inserate în jumătatea
superioară a ramificaţiilor lăstarilor; fructul este nuculă; mai multe nucule formează
glomerulul.
9.1.3 Sistematică şi soiuri
În ţara nostră se cultivă soiuri plurigerme şi monogerme, productive, care au
conţinut ridicat în substanţă uscată. Dintre soiurile plurigerme mai productive sunt:
Eckdogelb, Eckdorot, Titan Poly, Ursus Poly şi Polifurajer 2, iar monogerme Abondo,
Bolero, Dimonogal, Jamon, Monro, Kiwi, Krakus şi Vermon (lista oficială a soiurilor,
2002).
9.1.4 Cerinţe faţă de climă şi sol
Sfecla furajeră este plantă de climat temperat, cu veri calde, însă suficient de
umede. Temperatura minimă de germinare a nuculelor este de 5-70C. Plantele sunt
sensibile la brumele şi îngheţurile timpurii din toamnă, însă şi la temperaturile ridicate din
timpul verii, asociate cu o insuficientă aprovizionare cu apă. Aria de cultivare a sfeclei
furajere corespunde zonelor cu peste 550 mm precipitaţii anual, extinzându-se şi în
regiunile montane, până la 1000-1200 m altitudine. Sfecla furajeră este mai puţin
pretenţioasă faţă de sol decât sfecla pentru zahăr, reuşind pe soluri uşoare până la grele,
slab sărăturate sau slab acide. Cele mai bune soluri sunt cernoziomurile, solurile brunroşcate,
brune argiloiluviale şi cele aluvionare.
9.1.5 Tehnologia de cultivare pentru furaj
Rotaţia. Premergătoarele cele mai bune pentru sfecla furajeră sunt: cartoful,
cerealele păioase, plantele anuale şi perene furajere şi leguminoasele. După lucernă,
sfecla furajeră se va cultiva în anul al doilea sau al treilea de la desţelenire.
88
Sfecla furajeră nu suportă monocultura din cauza apariţiei unor boli specifice şi a
atacului de dăunători, însă poate reveni pe acelaşi teren după patru ani dacă solul nu a fost
infestat cu nematozi şi după 6-8 ani în cazul infestării. Nu sunt bune premergătoare pentru
sfecla furajeră culturile de porumb boabe şi în special porumbul tratat cu erbicide
triazinice, iarba de Sudan, sorgul, care părăsesc terenul toamna târziu şi lasă solul sărac în
apă. De asemenea, nu sunt bune premergătoare rapiţa, muştarul şi ovăzul, datorită
pericolului infestării solului cu nematozi. După sfeclă se cultivă, cu bune rezultate,
cereale şi leguminoase de primăvară, culturi perene, sorg ş.a.
Fertilizarea. În comparaţie cu sfecla pentru zahăr, cea furajeră necesită cantităţi
mai mari de îngrăşăminte organice şi îngrăşăminte cu azot, întrucât nu se produce
înrăutăţirea calităţii tehnologice a rădăcinilor, iar consumul de elemente nutritive este mai
ridicat. Fosforul şi potasiul se aplică în funcţie de aprovizionarea solului cu aceste
elemente. Se consideră bine aprovizionat, când solul conţine peste 7-8 mg P2O5
mobil/100 g sol şi peste 14-16 mg K2O mobil/100 g sol.
Se recomandă 80-120 (200) kg/ha N, 50-70 kg/ha fosfor şi 40-60 kg/ha potasiu,
acesta pe solurile podzolice amendamentate.
Dozele de gunoi de grajd sunt de 30-40 t/ha în cultură neirigată şi 40-60 t/ha în
cultură irigată, administrate toamna sub arătură împreună cu îngrăşămintele cu fosfor şi
eventual cu potasiu.
Dozele mari de îngrăşăminte cu azot măresc conţinutul de nitraţi din furaj (până
la 1100 mg/100 g s.u. la fertilizarea cu N300), însă aceştia nu devin toxici pentru
rumegătoare, datorită conţinutului mare de zahăr care favorizează dezvoltarea în rumenul
animalelor a unor microorganisme care transformă azotul mineral în azot organic.
Dozele de îngrăşăminte chimice sunt dependente de tipul solului, planta
premergătoare, aprovizionarea cu apă ş.a. Dozele maxime se administrează pe soluri
sărace, după premergătoare fertilizate cu cantităţi reduse de îngrăşământ, la o bună
aprovizionare cu apă, iar cele minime, pe soluri fertile, după premergătoare fertilizate cu
gunoi şi îngrăşăminte minerale, leguminoase, la o slabă aprovizionare cu apă etc..
Lucrările solului. Arătura se efectuează la 25-30 cm adâncime, imediat după
eliberarea terenului de planta premergătoare, fiind urmată de nivelarea terenului.
Primăvara, pregătirea patului germinativ se face cu combinatorul sau grapa cu colţi,
evitându-se lucrarea cu grapa cu discuri, deoarece favorizează uscarea stratului superficial
al solului şi încorporarea prea adâncă a seminţelor.
Sămânţa şi semănatul. În ţara noastră, pentru semănatul soiurilor zonate, se
utilizează sămânţa plurigermă şi monogermă genetic. Sămânţa de sfeclă furajeră se
livrează unităţilor cultivatoare şlefuită, în cazul soiurilor plurigerme şi neşlefuită la
soiurile monogerme. Mai sensibilă la îngheţurile de primăvară, sfecla furajeră se seamănă
când temperatura solului la adâncimea de 2-5 cm a ajuns la 7-8oC. Semănatul timpuriu
prezintă riscul răsăritului neuniform şi degerării unor plante la eventualele brume târzii,
iar întârzierea semănatului conduce la scăderea producţiei.
Producţiile cele mai mari şi eficiente de rădăcini la hectar s-au realizat prin
folosirea desimii de 80 000 plante/ha pentru culturile neirigate şi de 100 000 plante/ha în
condiţii irigate.
Semănatul se face la distanţa de 45-50 cm între rânduri, iar pe urma roţilor
tractorului la 60-70 cm, sau la distanţa uniformă de 50-60 cm între toate rândurile.
Distanţa între glomerule pe rând va fi de 10 cm pe solurile bine pregătite şi de 5-8 cm pe
solurile mai slab pregătite. Norma de sămânţă plurigermă, segmentată şi şlefuită este de
9-12 kg/ha, iar de sămânţă monogermă genetic, de 4-6 kg/ha. Sfecla furajeră nu se
seamănă mai adânc de 2-3 cm pe solurile mai grele şi reci şi 3-4 cm pe solurile mai
uşoare. Semănatul se face cu semănători de precizie, prevăzute cu discuri speciale pentru
sfeclă şi cu limitatoare de adâncime.
Lucrările de îngrijire. După semănat, terenul se tăvălugeşte şi după 10-12 zile,
dacă s-a format crustă la suprafaţa solului sau au apărut buruieni, se face praşila oarbă, cu
cultivatorul echipat cu discuri de protecţie a rândurilor şi cuţite tip săgeată, când planta
indicatoare (rapiţă, muştar, salată etc.) a marcat rândurile. Răritul la distanţa de 20-25 cm
între plante pe rând se face când plantele au 2-3 frunze, în cazul soiurilor plurigerme.
89
Praşila a doua se efectuează imediat după lucrarea de rărit şi apoi încă 1-2 praşile, în
funcţie de gradul de îmburuienare a culturii.
Buruienile pot fi combătute cu ajutorul erbicidelor Betanal compact (4,5 l/ha),
Butiran 1/1 CE (6-10 l/ha), Diizocab 70 (6-10 l/ha), Fusilade 250 EC (2-3 l/ha), RONEET
CE (4-6 l/ha), Dual 960 EC (3-6 l/ha) şi Venzar WP (1-2 kg/ha).
Sfecla furajeră reacţionează favorabil la irigare. În anii cu primăveri secetoase se
face o udare de răsărire cu o normă de udare de 150-200 m3/ha apă. În timpul perioadei de
vegetaţie se mai pot da 5-6 udări, cu norma de udare de 500-600 m3/ha apă. În regiunile
cu precipitaţii mai mari, scade numărul udărilor la 3-4, cu norma de udare de 400-
500 m3/ha apă.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. În cadrul conveierului verde sfecla
furajeră se recoltează mai devreme, ţinându-se seama de mărimea corpului tuberizat şi de
producţie. Pentru conservare în timpul iernii, se recoltează la maturitatea fiziologică, când
frunzele încep să se îngălbenească, înaintea îngheţurilor de toamnă, pe vreme frumoasă,
pentru ca pământul să se scuture de pe rădăcini. Lucrarea se face manual sau cu
dislocatorul. După scoaterea din sol se rup frunzele şi rădăcinile se curăţă de pământ.
Frunzele se pot însiloza în amestec cu paie tocate sau pleavă. Silozurile construite la
suprafaţa solului, pentru păstrarea sfeclei furajere, pot avea dimensiuni de 1,5-3 m lăţime,
1,5-2 m înălţime şi 20-25 m lungime. Pe mijlocul silozului, în lungul acestuia, se execută
un canal lat de 40-50 cm şi adânc de 30-40 cm, care se acoperă cu un grătar, pe care se
aşează din 2 (4) în 2 (4) m coşuri de aerisire din şipci de lemn, tulpini de floarea soarelui
etc..
Producţia. În cultura neirigată, producţia de rădăcini este de 100-130 t/ha, iar în
cultura irigată, de circa 170-200 t/ha sau mai mult. Producţia de frunze este de 10-12 t/ha.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu