luni, 10 iunie 2013

CAPITOLUL V FOLOSIREA PAJIŞTILOR

5.1 Folosirea pajiştilor prin păşunat
5.1.1 Importanţa păşunilor şi a nutreţului verde în hrana animalelor
5.1.2 Particularităţile creşterii şi consumului plantelor de pe păşuni
5.1.3 Sisteme de păşunat
5.1.4 Principiile folosirii raţionale a păşunilor
5.1.5 Tehnica păşunatului
5.2 Folosirea pajiştilor prin cosit
5.2.1 Importanţa fânului pentru asigurarea bazei furajere
5.2.2 Recoltarea fâneţelor
5.2.3 Pregătirea fânului
5.2.4 Depozitarea şi păstrarea fânului

Pajiştile permanente şi temporare pot fi folosite prin păşunat, prin cosit şi mixt,
însă doar suprafeţe restrânse de pajişti sunt folosite numai prin cosit (pajiştile de baltă)
sau numai prin păşunat (Motcă Gh., 1983). Se folosesc exclusiv prin păşunat pajiştile
montane unde transportul fânului nu se poate realiza datorită configuraţiei terenului, cum
de altfel pajiştile de pe versanţii supuşi eroziunii se recomandă să fie folosite numai prin
cosit, în scopul menţinerii ununi covor ierbos bine încheiat.
5.1 Folosirea pajiştilor prin păşunat
5.1.1 Importanţa păşunilor şi a nutreţului verde în hrana animalelor
Valorificarea pajiştilor prin păşunat a constituit încă din cele mai vechi timpuri
una din posibilităţile de folosire eficientă a acestor categorii de teren, având drept scop
creşterea animalelor. Din suprafaţa totală de pajişti din ţara noastră, de 4,872 milioane ha,
aproximativ 3,378 milioane ha este folosită ca păşuni.
Avantajele practicării acestui mod de folosire sunt:
 mişcarea permanentă în aer curat, sub efectul razelor solare, favorizează formarea
unui organism sănătos,
 influenţează pozitiv producţia şi reproducţia animalelor,
 animalele întreţinute pe păşuni sunt mai robuste,
 tineretul se dezvoltă mai repede,
 sterilitatea se reduce foarte mult (Daccord R., 1990),
 animalele crescute pe păşune nu se îmbolnăvesc de rahitism datorită formării
vitaminei D, antirahitice, care influenţează asimilarea calciului şi fosforului,
 folosirea furajului verde prin păşunat elimină unele lucrări legate de întreţinerea
animalelor la grajd (recoltarea, transportul şi administrarea furajului la iesle,
îndepărtarea gunoiului, adăpatul etc.),
 producţia animalelor se realizează la cel mai scăzut cost.
5.1.2 Particularităţile creşterii şi consumului plantelor de pe păşuni
Ritmul de creştere sau viteza de creştere reprezintă dinamica acumulării zilnice
de substanţă uscată în plante şi se exprimă prin doi indicatori: creşterea medie zilnică în
înălţime şi sporul mediu zilnic de substanţă uscată pe hectar.
Ritmul de creştere este o însuşire de specie şi soi, fiind influenţat de condiţiile de
vegetaţie (tipul solului, aprovizionarea acestuia cu apă şi substanţe nutritive, temperatura
aerului etc.), starea de întreţinere şi modul de folosire a păşunii.
51
Perioada dintre două folosiri consecutive poartă denumirea de durata ciclului de
păşunat. Cu cât ritmul de refacere a plantelor este mai rapid, cu atât se scurtează durata
ciclului de păşunat şi se realizează un număr mai mare de cicluri de păşunat.
În condiţiile din ţara noastră, durata medie a ciclului de păşunat este de 30-40 zile
în regiunile secetoase şi de 25-35 zile în zonele mai bogate în precipitaţii sau în condiţii
de irigare. Durata ciclului de păşunat nu este constantă pe parcursul perioadei de
vegetaţie, fiind mai scurtă la primele folosiri şi creşte după parcurgerea fenofazei de
înspicare a gramineelor, ce corespunde şi cu intervalele mai secetoase.
Indiferent de tehnica şi metoda de păşunat, gradul de consum al producţiei
păşunilor nu ajunge la 100%, datorită calităţii diferite a speciilor care formează vegetaţia
şi particularităţilor de nutriţie a animalelor.
Datorită amplitudinii mari a valorii furajere a speciilor de plante din păşuni,
animalele consumă iarba în mod selectiv, preferând la început plantele mai valoroase.
Acest fenomen se amplifică atunci când pajiştea are o încărcătură redusă cu animale, când
nu este limitată suprafaţa zilnică de păşunat şi când se depăşeşte faza optimă de vegetaţie
pentru păşunat.
5.1.3 Sisteme de păşunat
Practicarea păşunatului presupune aplicarea anumitor reguli, care împreună
constituie un sistem de păşunat şi care au drept scop obţinerea unor producţii animaliere
cât mai ridicate, în condiţiile menţinerii echilibrului dintre producători şi consumatorii
primari.
Sistemele de păşunat pot fi clasificate după mai multe criterii în funcţie de felul şi
intensitatea acţiunilor exercitate de către om în spaţiu şi timp pe aceste păşuni. Astfel,
după nivelul intensivizării, timpul şi spaţiul alocat, numărul de specii şi categorii de
animale, structura raţiei, mărimea turmei, condiţiile de lucru, sistemele de păşunat se pot
clasifica în două grupe de bază: sisteme extensive şi sisteme intensive.
În practica folosirii păşunilor sunt folosite mai frecvent următoarele sisteme de
păşunat:
 sisteme extensive:
 păşunatul liber,
 păşunatul în front,
 transhumanţa,
 păşunatul cu pendulare,
 păşunatul la pripon, etc.
 sisteme intensive:
 păşunatul pe parcele,
 păşunatul dozat,
 păşunatul în benzi sau în fâşii,
 păşunatul “zero grazing” etc.
Păşunatul liber. Este un sistem de păşunat extensiv şi neeconomic, cunoscut şi
sub denumirea de păşunat nesistematic sau neraţional. În cazul acestui sistem de păşunat,
animalele umblă libere pe toată suprafaţa păşunii, începând de primăvara timpuriu şi până
toamna târziu. De obicei, nu se calculează numărul de animale care păşunează pe unitatea
de suprafaţă şi, de aceea, păşunile folosite în acest sistem sunt, în general, supraîncărcate
cu animale.
Păşunatul în front. Păşunatul în front elimină o parte din neajunsurile
păşunatului liber, reprezentând o variantă îmbunătăţită a acestuia. În acest caz animalelor
li se asigură frontul de păşunat numai pe o anumită porţiune din suprafaţa păşunii, iar pe
măsura consumării ierbii de pe porţiunea păşunată, animalele sunt lăsate să înainteze în
mod treptat, pentru a păşuna pe alte porţiuni ale păşunii. Înaintarea animalelor pe
suprafaţa păşunii se face în mod dirijat de către păstori, care merg în faţa turmelor.
Transhumanţa este unul din cele mai vechi sisteme extensive de păşunat
continuu, care constă în «migrarea periodică a păstorilor şi turmelor primăvara de la şes la
munte sau de la sud la nord şi toamna de la munte la şes sau de la nord spre sud, în
vederea asigurării hranei pentru animale». În ultimi 50 de ani, ca urmare a desţelenirii
52
unor vaste suprafeţe de pajişti permanente din zona de câmpie, ca urmare a promovării
agriculturii intensive, transhumanţa şi-a pierdut din importanţă, fiind practicată mai mult
în Transilvania.
Păşunatul cu pendulare este specific zonei colinare sau montane, fiind
asemănător cu transhumanţa. Potrivit acestui sistem, animalele sunt deplasate la începutul
sezonului de păşunat pe păşunile din zonele limitrofe localităţilor, după care, odată cu
înaintarea în vegetaţie, acestea se deplasează la munte, pe toata durata verii. Toamna,
animalele revin în zonele populate pentru iernare, sau se face o nouă deplasare a
animalelor pe pajiştile situate la distanţă pentru a fi târlite, caz în care furajarea se face cu
fânul obţinut pe timpul verii.
Păşunatul la pripon se foloseşte cu totul izolat, în cazul unor efective mici de
animale sau în cazul tineretului taurin care este întreţinut pe păşune în perioada de
alăptare. Acest sistem este lipsit de importanţă, cu toate că se realizează o foarte bună
valorificare a furajului, iar animalele nu necesită a fi supravegheate.
Păşunatul pe parcele (raţional) constă în împărţirea păşunii în mai multe parcele
sau tarlale, pe care animalele vor păşuna prin rotaţie, într-o anumită succesiune, de mai
multe ori în cursul unui sezon de vegetaţie. Păşunatul pe parcele reprezintă un sistem
modern de păşunat, fiind cunoscut şi sub denumirea de păşunat raţional sau sistematic,
deoarece înlătură, în mare parte, neajunsurile păşunatului liber şi este o formă intensivă
de folosire a păşunilor.
Păşunatul dozat presupune delimitarea suprafeţelor necesare cu ajutorul unui
gard electric. Acesta este o formă îmbunătăţită a păşunatului pe parcele şi constă în
atribuirea pentru păşunat, în mod succesiv, a unor suprafeţe restrânse din parcela necesară
turmei de animale, pe timp de o zi sau chiar jumătate de zi. Animalele se găsesc în
permanenţă între două garduri electrice, unul ce delimitează păşunea pe care animalele o
păşunează pentru prima dată şi altul care delimitează suprafaţa păşunată anterior. Pentru o
unitate vită mare (UVM) este necesară o suprafaţă zilnică de 150-200 m2 la primele două
cicluri şi 300 m2 la ciclurile următoare.
Păşunatul în benzi sau în fâşii, numit şi păşunatul cu porţia, se deosebeşte de
păşunatul dozat prin aceea că se atribuie animalelor porţiuni limitate de păşune, sub
forma unei fâşii cu o lăţime de 0,5-1 m. Lungimea fâşiei se stabileşte în funcţie de
numărul de animale, atribuind 1,5m/cap tineret bovin şi 2,0m/cap bovină adultă care
păşunează. Delimitarea fâşiei se face tot cu ajutorul gardurilor electrice, în care cel
dinspre suprafaţa nepăşunată se deplasează în mod treptat, pe măsură ce plantele au fost
consumate, iar cel din spatele frontului de furajare se mută la 3-4 zile. Acest sistem dă
rezultate foarte bune la păşunatul culturilor furajere, cum sunt borceagurile, porumbul,
iarba de Sudan, pajiştile temporare etc.
Păşunatul “zero grazing”, aplicat pe scară mare în unele ţări, ca Anglia, Olanda,
Suedia, Germania, Franţa etc., constă în recoltarea furajului şi transportul la grajd,
animalele fiind hrănite în condiţii de stabulaţie. Prin folosirea acestui sistem este eliminată
deplasarea animalelor la păşune şi cheltuielile legate de parcelare. Ca neajunsuri se
menţionează faptul că vor creşte consumurile energetice determinate de recoltarea,
transportul şi manipularea furajului, precum şi privarea animalelor de mişcarea în aer liber.
Rotaţia păşunilor. Folosirea păşunilor numai prin păşunat duce, cu timpul, la
înrăutăţirea compoziţiei floristice prin dispariţia treptată a plantelor valoroase. Prin rotaţia
păşunilor, adică schimbarea periodică a modului de folosire prin păşunat cu folosirea prin
cosit, se realizează îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi creşterea producţiei păşunii.
Prin utilizarea acestui sistem de rotaţie a modului de folosire, dispare diferenţa între
noţiunea de păşune şi fâneaţă.
5.1.4 Principiile folosirii raţionale a păşunilor
Folosirea raţională a păşunilor presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri
tehnico-organizatorice care au drept scop sporirea producţiei de iarbă, îmbunătăţirea
compoziţiei floristice şi valorificarea maximă a furajului. În cazul păşunatului intensiv,
aceste măsuri devin obligatorii si se referă la:
 determinarea producţiei păşunilor,
53
 stabilirea capacităţii de păşunat,
 împărţirea păşunii în parcele,
 stabilirea modului de folosire a acestora,
 efectuarea unor lucrări înainte de începerea şi după terminarea păşunatului.
Determinarea producţiei păşunilor. Pentru determinarea producţiei păşunilor se
folosesc două metode:
 metoda cosirilor repetate şi
 metoda zootehnică.
Metoda cosirilor repetate numită şi metoda “directă”, constă în cosirea repetată
a unor suprafeţe de probă în cursul perioadei de păşunat, care trebuie să fie reprezentative
în ceea ce priveşte producţia. În cazul păşunilor cu producţii uniforme se aleg 4-5 parcele
de 2,5 m2, iar pe păşunile cu producţie neuniformă, 10 parcele. Pe păşunile pe care se
practică păşunatul liber, suprafaţa unei parcele de probă poate fi până la 100 m2.
Suprafeţele de probă se îngrădesc sau se folosesc cuşti speciale, acoperite cu plasă de
sârmă.
Aceste suprafeţe de probă se cosesc ori de câte ori iarba ajunge la înălţimea de
păşunat, cantitatea rezultată se cântăreşte, se face media probelor şi se raportează la
hectar. Prin însumarea producţiilor de iarbă de la fiecare ciclu de păşunat, se obţine
producţia globală a păşunii (P).
P = p1 + p2 + p3 + ….+ pn (kg/ha); în care:
p1, p2, p3, pn reprezintă producţia fiecărui ciclu de păşunat.
După fiecare ciclu de păşunat, pe suprafeţe alăturate şi identice ca mărime cu
primele, se cosesc plantele neconsumate, se cântăresc, se face media probelor şi se
raportează la hectar. Însumarea resturilor de la fiecare ciclu de păşunat reprezintă
cantitatea de plante neconsumate (R):
R = r1 + r2 + r3 + .... + rn (kg/ha); în care:
r1, r2, r3, .....rn reprezintă producţia de resturi pe cicluri de păşunat.
Pentru stabilirea producţiei reale a păşunii (Pr) se foloseşte relaţia:
Pr= P – R (kg/ha)
Cunoscând producţia globală şi producţia reală a păşunii, se poate stabili
coeficientul de folosire sau consumabilitate (K) al păşunii, după relaţia:
K = 100
P
Pr
(%)
Coeficientul de folosire este un indicator al calităţii păşunii şi variază de la un tip
de pajişte la altul, după cum se poate vedea în tabelul 5.1.
Producţia păşunii se poate exprima fie în tone masă verde la hectar, fie în unităţi
nutritive (UN), ştiind că o unitate nutritivă se poate realiza din:
 4 kg iarbă de calitate foarte bună, alcătuită din graminee şi leguminoase foarte
valoroase;
 5 kg iarbă de calitate bună, alcătuită din graminee şi leguminoase valoroase;
 6 kg de iarbă de calitate mijlocie;
 7 kg de iarbă de calitate slabă, alcătuită din rogozuri, ţepoşică şi alte plante, mai
puţin valoroase.
Tabelul 5.1
Valoarea medie a coeficientului de folosire la diferite tipuri de pajişti
Tipul de păşune Coeficientul mediu
de folosire(%)
Păşuni umede, cu multe rogozuri 25
Păşuni alpine cu ţepoşică 35
Păşuni de şes, uscate, cu graminee mărunte 50
Păşuni montane cu ţepoşică 50
Păşuni inundabile, de pe terenuri revene 75
Păşuni montane cu graminee valoroase 85
Păşuni neinundabile, de pe terenuri revene, cu graminee
valoroase 90
Păşuni semănate 90
54
Prin exprimarea producţiei păşunii în unităţi nutritive este posibilă compararea
diferitelor tipuri de păşuni, atât sub raport cantitativ, cât şi sub raport calitativ.
Metoda zootehnică, numită şi metoda “indirectă”, constă în determinarea
producţiei păşunii prin transformarea produselor animaliere obţinute în perioada de
păşunat în unităţi nutritive, cunoscându-se consumul de U.N. necesare pentru realizarea
unui litru de lapte şi a unui kg spor greutate vie, iar acestea se transformă în masă verde,
pe baza coeficienţilor redaţi mai sus.
Determinarea producţiei păşunii prin această metodă comportă mai multe
operaţii. Se întocmeşte un jurnal al păşunii, unde se trec datele privind parcela în care se
păşunează, numărul animalelor, mişcările de efectiv, producţia de lapte, conţinutul de
grăsime al laptelui şi se fac unele observaţii. De asemenea, se înregistrează toate furajele
administrate suplimentar.
Datele obţinute pe durata sezonului de păşunat se centralizează şi se calculează
producţia reală a păşunii.
Pentru a stabili sporul în greutate al animalelor se întocmesc de asemena evidenţe
foarte stricte. Metoda zootehnică este precisă, se poate aplica uşor în producţie, cu
condiţia înregistrării corecte şi riguroase a producţiilor animaliere. Producţia păşunilor se
determină periodic, indiferent de metoda folosită, întrucât prin măsurile de îmbunătăţire
ce se aplică pe păşuni, aceasta se modifică în timp.
După determinarea producţiei păşunii se poate trece la folosirea raţională prin
păşunatul cu un efectiv determinat de animale, de la care să se obţină un randament
maxim, iar vegetaţia păşunii să nu fie influenţată negativ.
Capacitatea de păşunat. Capacitatea de păşunat sau încărcarea păşunii reprezintă
numărul de animale exprimat în U.V.M. (unitate vită mare) care poate fi repartizat pe
1 ha de păşune într-o perioadă de păşunat, în funcţie de producţia acesteia.
Dacă nu se calculează capacitatea de păşunat şi se repartizează un număr mai
mare de animale decât capacitatea păşunii de a le întreţine, se produce supraîncărcarea
păşunii.
Dezavantajele supraîncărcării păşunii cu animale sunt:
 animalele nu beneficiază de cantitatea de iarbă necesară funcţiilor vitale ale
organismului şi realizării producţiei,
 speciile valoroase sunt consumate excesiv şi prea de jos, iar cu timpul dispar,
 înrăutăţirea compoziţiei floristice a păşunii,
 solul se bătătoreşte puternic,
 se distruge ţelina,
 se declanşează procesele de eroziune.
În cazul repartizării unui număr mai mic de animale pe unitatea de suprafaţă, are
loc subîncărcarea păşunii. În această situaţia, dezavantajele sunt:
 nu se valorifică integral producţia păşunii,
 are loc un păşunat selectiv,
 se consumă numai speciile valoroase, care cu timpul dispar,
 speciile nevaloroase neconsumate formează seminţe şi se răspândesc excesiv,
înrăutăţindu-se compoziţia floristică a păşunii.
Capacitatea de păşunat se determină după relaţia:
Cp =
G
Pr
(UVM/ha); în care:
Cp- capacitatea de păşunat;
Pr- producţia reală a păşunii;
G- necesarul de masă verde pentru 1 U.V.M. pe durata sezonului de păşunat, care
se determină înmulţind necesarul zilnic de masă verde pentru o U.V.M. cu durata
perioadei de păşunat.
Deoarece capacitatea de păşunat este o noţiune destul de relativă, întrucât
producţia păşunii nu este constantă în cursul perioadei de vegetaţie, în timp ce necesarul
de iarbă este constant, rezultatul obţinut prin calcul se diminuează cu până 30%. Astfel,
efectivul de animale stabilit pentru păşunat va avea asigurat furajul necesar şi pentru
ciclurile următoare de păşunat, când producţia păşunii va fi mai mică. Se poate realiza o
55
oarecare uniformizare a producţiei de iarbă pe cicluri, prin fertilizarea păşunii după un
anumit sistem şi prin irigare, acolo unde există această posibilitate.
Pentru a transforma în U.V.M. diferitele specii şi categorii de animale care
păşunează, se folosesc datele din tabelul 5.2.
Tabelul 5.2
Coeficienţii de transformare în U.V.M. pentru diferite specii
şi categorii de animale
Specia şi categoria de animale Coeficientul de
transformare
Vaci cu lapte 1,0
Vite cornute mari, de toate vârstele 0,7-0,8
Tauri şi boi de tracţiune 1,0-1,2
Tineret bovin peste 1 an 0,5-0,7
Tineret bovin până la 1 an 0,2-0,3
Oi şi capre de toate vârstele 0,14
Oi şi capre mature 0,15-0,16
Cai de toate vârstele 0,8
Cai de tracţiune 1,0-1,1
Tineret cabalin peste 1 an 0,5-0,7
Tineret cabalin până la 1 an 0,25-0,30
Porci 0,20-0,25
Desimea animalelor (D) se determină pe păşunile parcelate, reprezentând
numărul de animale exprimat în U.V.M. ce revine la 1 ha de parcelă şi se calculează cu
relaţia:
D = Cp x N (UVM/ha parcelă), în care:
Cp – capacitatea de păşunat,
N – numărul de parcele.
În cazul păşunilor foarte productive, pentru evitarea distrugerii covorului ierbos,
este obligatorie practicarea păşunatului dozat şi porţionat, limitarea păşunatului la câteva
zile, iar păşunatul se va face câteva ore dimineaţa şi câteva ore după amiază, în restul
timpului animalele fiind ţinute în tabere de vară.
Împărţirea păşunii în parcele. Numărul de parcele în care se împarte o păşune
este în funcţie de durata medie a ciclului de păşunat (C), perioada necesară pentru
refacerea ierbii (Rf), timpul de ocupare a unei parcele (O), numărul de turme cu care se
păşunează (n) şi numărul de parcele care se lasă pentru refacere (r).
Durata ciclului de păşunat (C) este echivalentă cu numărul zilelor de refacere a
ierbii după folosire (Rf) şi numărul zilelor cât animalele rămân pe o parcelă (O).
Durata ciclului de păşunat depinde de condiţiile climatice, de compoziţia
floristică a păşunii şi modul de îngrijire. Problema de bază a folosirii raţionale a păşunilor
constă în realizarea unui număr cât mai mare de cicluri de păşunat.
Durata ciclului de păşunat este influenţată de mai mulţi factori însă cel mai mult
depinde de regimul de precipitaţii. Astfel, în regiunile sărace în precipitaţii, durata
ciclului de păşunat va fi de peste 35-40 de zile, iar în regiuni cu precipitaţii suficiente,
plantele se refac mai rapid, iar durata ciclului de păşunat durează 25-35 de zile.
Numărul de zile cât animalele ocupă o parcelă este de preferat să nu depăşească
6 zile, deoarece folosirea acestui timp de ocupare permite utilizarea tuturor parcelelor în
cursul unui ciclu de păşunat. În cazul depăşirii acestei durate, se înregistrează următoarele
dezavantaje:
 este stânjenit procesul de otăvire al plantelor;
 solul se bătătoreşte şi se distruge stratul de ţelină;
 se măreşte pericolul îmbolnăvirii animalelor cu paraziţi intestinali, care după
primele şaze zile trec în stadiul de invazie.
Numărul de parcele necesar pentru o turmă (N) se determină împărţind durata
ciclului de păşunat la numărul de zile cât animalele ocupă o parcelă, după relaţia:
N =
O
C
+ r; în care:
C - durata unui ciclu de păşunat (zile);
56
O - timpul cât animalele ocupă o parcelă (zile);
r – parcele lăsate pentru refacere
Suprafaţa unei parcele se stabileşte în funcţie de uniformitatea producţiei păşunii.
În cazul în care producţia păşunii este uniformă, suprafaţa unei parcele (s) se determină
împărţind suprafaţa totală a păşunii (S) la numărul de parcele calculat (N), folosind
relaţia: s =
N
S
(ha), în care:
S – suprafaţa paşunii;
N – numărul de parcele.
Când producţia păşunii este neuniformă, suprafaţa parcelelor se va calcula astfel
încât acestea să aibă producţii apropiate, iar pentru aceasta sunt necesare câteva
operaţiuni suplimentare, cum ar fi:
 împărţirea păşunii în trupuri cu producţii uniforme,
 calcularea producţiei reale totale a păşunii (Prt),
 determinarea producţiei ce trebuie realizată pe o parcelă (Pp),
 calcularea numărului de parcele din fiecare trup delimitat (n1…n)
 suprafaţa unei parcele din trupurile respective (s1…n).
În acest sens se folosesc relaţiile:
Prt = Pr1.S1 + Pr2.S2 + Pr3.S3 + … + Prn.Sn (kg), în care:
Pr1…...n – producţiile reale la hectar din fiecare trup de păşune;
S1…....n – suprafeţele trupurilor respective;
Pp =
N
t Pr
(kg), în care:
Prt – producţia reală totală a păşunii;
N – numărul de parcele calculat;
n1 =
p
1 1
P
Pr S
; n2 =
p
2 2
P
Pr S
, …, nn =
p
n n
P
Pr S
;
s1 =
1
1
n
S
(ha); s2 =
2
2
n
S
(ha); …, sn =
n
n
n
S
(ha);
Lucrările care se fac pe păşuni în vederea începerii, în timpul şi după încheierea
păşunatului
Înainte de a începe păşunatul şi la sfârşitul acestuia se efectuează următoarele
lucrări:
 curăţirea de buruieni, mărăcinişuri şi resturi organice aduse de ape,
 înlăturarea excesului de umiditate,
 fertilizarea de primăvară şi de toamnă,
 repararea sau construirea de drumuri de acces la păşune, de poduri şi podeţe
peste şanţuri sau canale,
 asigurarea surselor de apă pentru animale.
Lungimea adăpătorilor (L) se poate calcula folosind relaţia:
L =
T
N t  l
(m), în care:
N - numărul de animale;
t - timpul necesar pentru adăparea unui animal (minute);
l - lăţimea de jgheab necesară pentru un animal (m);
T - timpul necesar pentru adăparea unei turme (circa o oră).
În jurul adăpătorilor terenul se amenajează prin pietruire şi se dă o pantă uşoară
pentru ca apa să nu stagneze şi să provoace băltiri.
În timpul perioadei de păşunat se fac o serie de lucrări cu scopul îmbunătăţirii
compoziţiei floristice, refacerii plantelor şi prevenirii îmbolnăvirii animalelor. Astfel,
după ce animalele părăsesc o parcelă, se face cosirea plantelor nepăşunate, fără valoare
furajeră, se împrăştie dejecţiile solide pentru a preveni îmburuienarea, se pot aplica
îngrăşăminte cu azot după fiecare ciclu de păşunat (N50) şi eventual irigarea
57
Întocmirea graficului de păşunat se face în funcţie de numărul de parcele, durata
de refacere a ierbii, timpul cât animalele păşunează pe o parcelă, numărul turmelor de
animale, data începerii păşunatului şi durata perioadei de păşunat.
5.1.5 Tehnica păşunatului se referă la:
 data începerii păşunatului,
 data încetării păşunatului,
 înălţimea de păşunat,
 frecvenţa păşunatului,
 modul de efectuare a păşunatului în interiorul fiecărei parcele.
Data începerii păşunatului marchează momentul considerat optim, în care
animalele pot fi introduse pe păşune astfel încât să se asigure un echilibru între ritmul de
creştere al ierbii şi consumul acesteia de către animale, să se evite degradarea solului şi să
se menţină la un nivel ridicat productivitatea pajiştii.
Data începerii păşunatului se poate stabili pe baza mai multor criterii, în funcţie
de sistemul de paşunat practicat, cum ar fi starea vegetaţiei, evoluţia elementelor
climatice (temperatura, precipitaţiile, umiditatea din sol), specia de animale, vârsta
acestora, starea lor de întreţinere etc.
Păşunatul primăvara prea târziu, când conţinutul de celuloză din plante creşte
prea mult, iar conţinutul de proteină scade, nu este recomandat, deoarece scade
consumabilitatea şi valoarea nutritivă a ierbii.
Stabilirea datei optime pentru începerea păşunatului se poate face în funcţie de
înălţimea ierbii, de evoluţia condiţiilor climatice, precum şi de gradul de umiditate a
solului. Pe păşunile alcătuite din specii mai înalte, păşunatul poate începe la înălţimea
plantelor de 15-20 cm, pe cele cu ierburi scunde, la înălţimea plantelor de 10-15 cm.
Data încetării păşunatului se stabileşte astfel încât plantele să aibă suficient timp
la dispoziţie pentru a-şi reface rezervele de substanţe nutritive în organele subterane, care
să le sporească astfel rezistenţa la iernare. Se recomandă încetarea păşunatului cu 3-4
săptămâni înaintea îngheţurilor permanente.
Înălţimea de păşunat corespunde înălţimii vegetaţiei la care încetează păşunatul,
astfel încât să se asigure regenerarea optimă a plantelor, precum şi menţinerea echilibrului
între creştere şi consum, evitarea eroziunii solului şi acumularea rezervelor necesare
iernării în bune condiţii.
Înălţimea de păşunat este determinată de: sistemul de păşunat, vegetaţia pajiştii
(tipul de pajişte, specie, soi), specia şi categoria de animale, condiţiile meteorologice.
Dacă păşunatul se face prea de jos, se întârzie refacerea plantelor şi în felul acesta
se reduce numărul ciclurilor de păşunat. Această întârziere se explică prin aceea, că la un
astfel de păşunat, se îndepărtează o mare parte din lăstarii scurţi şi din frunze, pe seama
cărora are loc refacerea. Dacă păşunatul se face prea de sus, refacerea plantelor are loc
mai rapid, însă are de suferit producţia păşunii, care este mai mică.
Înălţimea de păşunat depinde şi de talia plantelor, astfel, în cazul pajiştilor cu
plante de talie mică, păşunatul se realizează până la o înălţime de 3-4 cm de la suprafaţa
solului, iar în cazul păşunilor în care domină plante de talie înaltă, la 4-6 cm de la
suprafaţa solului. La ultimul ciclu, păşunatul se face mai de sus, ceea ce va permite
refacerea plantelor şi acumularea substanţelor de rezervă pentru o bună rezistenţă la
iernare.
Frecvenţa păşunatului reprezintă numărul de recoltări de pe o păşune.
Recoltările dese şi prea de jos reduc capacitatea de regenerare a plantelor, acestea pot
dispare din covorul ierbos şi în final producţia scade.
Speciile de talie joasă, adaptate la păşunat, cum sunt: Lolium perenne, Poa
pratensis, Festuca rubra, Trifolium repens, Lotus corniculatus ş.a. suportă păşunatul
repetat, pe când speciile de talie înaltă, cu multe frunze tulpinale, nu pot fi păşunate de
mai multe ori (Popovici D. şi col., 1997).

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu