BURUIENILE

cultură pentru condiţiile de viaţă.
a) Buruienile consumă din sol cantităţi importante de apă şi substanţe
nutritive.
b) Umbresc plantele de cultură.
Plantele de cultură în primele faze de vegetaţie, cresc şi se dezvoltă mai
greu, se îngălbenesc, tulpinile se subţiază, scade rezistenţa plantelor la cădere.
c) Unele buruieni în timpul vegetaţiei sau după descompunere, eliberează
în sol, substanţe ce inhibă creşterea plantelor de cultură (substanţe allelopatice).
2. Buruienile influenţează negativ calitatea produselor agricole.
Buruienile produc pagube nu numai asupra cantităţii recoltelor ci şi a
calităţii acestora. Recoltele obţinute din lanurile îmburuienate conţin cantităţi mari
de seminţe de buruieni.
Seminţele sau planta întreagă pot deprecia mirosul, gustul, culoarea
produselor obţinute de la animalele care le consumă.
Usturoiul sălbatic (Allium rotundum), pelinul (Artemisia sp.), ceapa ciorii
(Gagea arvensis), muşeţelul (Matricaria chamolila), sulfina (Melilotus
officinalis), dacă sunt consumate de animale imprimă gust şi miros neplăcut
laptelui şi cărnii.
Spinii, ciulinii, brusturele, depreciază calitatea lânii şi a pielii animalelor.
Seminţele de neghină (Agrostema githago) măcinate odată cu cerealele
panificabile dau un gust amar, culoare neagră făinii.
Fânul care conţine multe buruieni are o valoare nutritivă scăzută.
De menţionat şi faptul că unele seminţe de buruieni sunt îndepărtate greu
şi numai în instalaţii speciale cum este cazul la torţel (Cuscuta sp.), zâzanie
(Lolium temulentum), odos (Avena fatua).
3. Buruienile şi seminţele lor provoacă intoxicaţii la om şi animale.
În general animalele evită consumul buruienilor toxice sau dăunătoare în
timpul păşunatului, datorită mirosului caracteristic pe care îl au, dar dacă sunt
44
consumate, datorită alcaloizilor, saponinelor, glucozizilor, etc., pe care le conţin
pot produce intoxicaţii sau chiar moartea animalelor.
Cele mai răspândite buruieni toxice sunt:
- Hyoscyamus niger (măselariţa) - care produce paralizii la cabaline şi
rumegătoare;
- Atropa belladona (mătrăguna) - provoacă tulburări digestive, paralazii;
- Cicuta virosa (cucuta de apă) - este foarte toxică pentru cabaline,
produce paralizii şi moartea animalelor în 24 ore;
- Datura stramonium (laurul) - produce paralizii la animale;
- Colchium autumnale (brânduşa de toamnă) - conţine un latex care este
foarte toxic şi care produce paralizia centrului respirator sau tulburări digestive,
intoxicaţii mortale;
- Glyceria acvatica (mana de apă) - conţine acid cianhidric, produce
intoxicaţii;
- Euphorbia cyparissias (laptele câinelui) - conţine un latex care provoacă
vomă, colici, diaree.
Seminţele de odos (Avena fatua) consumate împreună cu cele de ovăz pot
provoca inflamaţia mucoasei esofagului la cai, iar seminţele de piciorul cocoşului
(Ranunculus arvensis) rănesc cu ghimpii lor mucoasa tubului digestiv a animalelor.
Unele seminţe sunt toxice atât pentru om cât şi pentru animale.Seminţele
de zâzanie (Lolium temulentum) conţin o ciupercă otrăvitoare care poate provoca
otrăviri la om, seminţele de neghină (Agrostema githago) sau de măselariţă
(Hyosciamus niger) sunt toxice şi vătămătoare pentru om şi animale.
4. Buruienile ca mijloc de răspândire a insectelor dăunătoare şi a
bolilor plantelor agricole.
Multe buruieni sunt gazde pentru dăunătorii şi agenţii patogeni ai plantelor
de cultură, volbura (Convolvulus arvensis) plantă gazdă pentru viermele sârmă
(Agriostes lineatus) foarte periculos pentru cereale, Chenopodium album (loboda
sălbatică) are aceleaşi boli ca şi sfecla de zahăr, Solanum nigrum (zârna), gazdă
pentru gândacul din Colorado.
5. Creşterea volumului de muncă şi a cheltuielilor ca urmare a
îmburuienării.
Lanurile îmburuienate se lucrează mai greu şi sunt necesare mai multe lucrări
de combatere a buruienilor, iar recoltarea se face mai greu şi cu pierderi mari.
45
11.2. Particularităţile biologice ale buruienilor
Buruienile prezintă unele însuşiri biologice diferite de ale plantelor de
cultură care favorizează răspândirea lor şi îngreunează combaterea.
Principalele particularităţi biologice ale buruienilor sunt:
11.2.1. Modul de înmulţire
Comparativ cu plantele de cultură, buruienile se înmulţesc atât prin
seminţe cât şi vegetativ, cele mai multe specii de buruieni se înmulţesc însă pe
cale sexuată (seminţe).
Buruienile pot produce 3- 4 generaţii de seminţe pe an (Capsella bursa
pastoris, Senecio vernalis), seminţele sunt capabile să germineze înainte de
scuturarea totală a petalelor florilor.
Există după cum am văzut şi specii de buruieni care se pot înmulţi şi
vegetativ prin rizomi, drajoni, stoloni, bulbi.
Prin rizomi se înmulţesc specii ca pirul (Agropyron repens), pirul gros
(Cynodon dactilon), coada calului (Equisetum arvense), etc.
Prin drajoni se înmulţesc pălămida (Cirsium arvense), susaiul (Soanchus
arvensis), volbura ( Convolvulus arvensis), iar prin bulbi - ceapa ciorii (Gagea
arvensis), usturoriul sălbatic (Allium rotundum), brânduşa de toamnă (Colchicum
autumnale).
11.2.2. Germinaţia seminţelor
Majoritatea seminţelor de buruieni germinează la adâncimea cuprinsă între
0,5 - 5 cm, altele pot germina de la o adâncime mai mare de 8 - 10 cm
(Convolvulus arvensis, Polygonum convolvulus) sau chiar de la 20 cm (Avena
fatua).
Temperatura minimă de germinare este diferită după specii, Capsella,
Thlaspi, pot germina la 1 - 5oC, Amaranthus, Chenopodium, germinează la 10 -
15oC în timp ce Cuscuta, Echinoloa germinează când în sol sunt 10 - 12oC.
Germinaţia seminţelor de buruieni este eşalonată, motiv pentru care şi
combaterea lor este îngreunată.
11.2.3. Vitalitatea şi longevitatea
Vitalitatea este proprietatea seminţelor de a rezista la condiţiile de mediu,
fără să-şi piardă puterea de germinaţie.
46
Seminţele buruienilor au o vitalitate mare deoarece pot să supravieţuiască
chiar în condiţii de secetă prelungită.
Longevitatea este proprietatea seminţelor de a-şi păstra puterea de
germinaţie timp foarte îndelungat.
După longevitate seminţele se clasifică în trei grupe:
- longevitate până la 3 ani;
- longevitate între 3 - 17 ani;
- longevitate între 17 - 100 ani.
11.3. Surse de îmburuienare
11.3.1. Căile de răspândire a buruienilor
Sursa principală de îmburuienare o constituie rezerva de seminţe de
buruieni din sol, care asigură răsărirea eşalonată în funcţie de condiţiile prielnice
de germinare.
Cele mai multe seminţe se găsesc în stratul de la 0- 20 cm, la adâncimea
de 50- 60 cm dispar aproape în totalitate.
Alte surse de îmburuienare sunt:
- buruienile care cresc pe terenurile necultivate sau în culturi neângrijite;
- folosirea pentru semănat de sămânţă necondiţionată;
- folosirea gunoiului de grajd insuficient fermentat;
- mişcarea seminţelor dintr-un loc în altul datorită activităţii omului;
- factorii naturali, vântul, apa, animalele servesc la transportul seminţelor
la distanţă;
11.4. Clasificarea buruienilor
11.4.1. Criterii de clasificare
Buruienile se pot clasifica după mai multe criterii şi anume:
1. După modul de răspândire.
Buruienile se pot răspândi prin numeroase căi, cu ajutorul factorilor
naturali sau prin mijloace proprii.
a) Buruienile care îşi asigură răspândirea seminţelor prin mijloace proprii
se numesc autohore; plesnitoare (Ecbalium elaterium) şi slăbănogul (Impatiens
nolli), trei fraţi pătaţi (Viola tricolor).
b) Buruienile la care fructele şi seminţele sunt răspândite cu ajutorul
factorilor externi se numesc alohore. Din această grupă fac parte:
47
- buruienile anemohore (răspândite cu ajutorul vântului);
- Cirsium arvense - pălămida; Sonchus arvensis - susaiul; Taraxacum
officinale - păpădia.
- buruienile hidromorfe (răspândite cu ajutorul apei).
Acest mod de răspândire este frecvent în orezării unde se întâlneşte
Echinochloa crus gali (iarba bărboasă) sau pe terenurile irigate.
- buruienile zoohore - sunt răspândite de către păsări şi animale.
În acest fel sunt răspândite acele fructe sau seminţe care sunt prevăzute cu
cârlige, ţepi, ariste cu care se agaţă de părul sau blana animalelor (Arctium lapa -
brusturile, Xanthium strumarium - cornuţi, Xanthium spinosum - holera.
- buruieni răspândite cu ajutorul omului (antropohore) care foloseşte
pentru semănat material necondiţionat, transportul seminţelor sau furajelor
infestate cu buruieni.
2. După locul unde cresc
Buruienile sunt întâlnite peste tot începând cu terenuril;e necultivate, în
culturi, pajişti, grădini de legume, etc.
Din acest punct de vedere buruienile sunt:
a) ruderale - întâlnite pe terenuri necultivate, marginea drumurilor,
malurile apelor (Malva neglecta - nalba sălbatică, Lamium purpureum - urzica
moartă, Amaranthus retroflexus - ştirul.
b) segetale - din această grupă fac parte toate buruienile întâlnite în
culturile agricole, sunt cele mai răspândite (Amaranthus retroflexus - ştirul,
Chenopodium album - loboda sălbatică, Convolvulus arvensis - volbura, Cirsium
arvense - pălămida.
c) din grădinile de legume - specifice grădinilor de legume mai
importante sunt următoarele specii (Datura stramonium - laurul, Hyosciamus
niger - măselariţa, Amaranthus retroflexus - ştirul).
d) de pe pajişti - pajiştile şi fâneţele naturale sunt invadate de specii ca
:(Taraxacum officinale - păpădia, Euphorbia cyparisias - laptele câinelui,
Xanthium strumarium - cornuţi, Xanthium spinosum - holera, Carduus nutans -
ciulin).
3. După preferinţele faţă de hrană.
Buruienile se împart în următoarele grupe:
a) azotofile- sunt buruienile care preferă terenuri bogate în azot, în această
grupă se include ştirul, loboda, urzica, laurul, etc.
48
b) calcifile- sunt buruienile întâlnite pe terenurile bogate în calciu
(Melilotus officinale- sulfina, Rubus caesius - rugul, Linaria vulgaris - lânăriţa).
c) acidofile sau calcifuge- sunt specii de buruieni întâlnite pe soluri acide,
mai frecvente sunt:(Equisetum arvense - coada calului, Rumex acetoselamăcrişul).
d) halofile sau buruieni de sărături- adaptate să creacă pe terenuri
sărăturate (Artemisia sp. - peliniţa, Salicornia herbacea - iarba sărată).
4. După modul de procurare a hranei.
În funcţie de acest criteriu buruienile se împart în două grupe mari şi
anume, neparazite şi parazite.
a) Buruienile neparazite cuprind majoritatea speciilor de plante care se
pot hrăni independent, prin organe proprii.
b) Buruienile parazite sunt acele specii care nu au capacitatea de a se
hrăni independent. Cele mai periculoase sunt speciile de torţel (Cuscuta speciae)
care parazitează tulpinile plantelor iar speciile de lupoaie (Orobanche sp.)
parazitează rădăcinile unor plante.
5. Criteriul cel mai important din punct de vedere agronomic este
după modul de înmulţire. N.Şarpe (1976) împarte buruienile în două mari grupe
după particularităţile de înmulţire şi durata vieţii şi anume: monocarpice şi
policarpice.
A. Buruienile monocarpice - fructifică o singură dată în viaţă.
B. Buruienile policarpice fructifică de mai multe ori în viaţa lor deoarece
au o durată de viaţă de 3 - 4 ani, deci sunt buruieni perene.
A. Buruienile monocarpice - la rândul lor se împart în două grupe:
monociclice şi diciclice.
Buruienile monociclice sunt buruieni anuale, ajung la maturitate în anul în
care au răsărit, se înmulţesc prin seminţe.
Buruienile dicilice sau bianuale- sunt buruieni care trăiesc doi ani, în
primul an se dezvoltă rozeta iar în al doilea fructifică.
1. Buruienile monocarpice monociclice la rândul lor sunt efemere, timpurii
de primăvară şi târzii de primăvară.
- efemere - Stelaria media, Erodium cicutarium, Veronica hederifolia;
- timpurii de primăvară - Sinapis arvensis, Avena fatua, Fumaria sp.;
- târzii de rpimăvară - Setaria sp., Amaranthus retroflexus, Chenopodium
album, Solanum nigrum.
49
2. Burueini monocarpice diciclice - pot fi grupate în trei categorii : care
iernează facultativ, de toamnă şi bienale.
a) Buruieni care iernează facultativ : Agrostema githago (neghina,
Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), Matricaria chamomila (muşeţel),
Papaver rhoeas (macul).
b) Buruieni de toamnă :Apera spica venti (iarba vântului) şi Bromus
arvensis (obsiga).
c) Buruieni bienale, în primul an de vegetaţie cresc vegetativ, iar în al
doiloea ajung să fructifice.
Exemple din această grupă sunt: Arctium lapa (brusture), Onopordon
acanthium (scai măgăresc), Conium maculatum (cucuta), Daucus carota (morcov
sălbatic), Hyoscyamus niger (măselariţă).
B. Buruieni policarpice (perene)
Cuprind trei grupe în funcţie de modul cum se înmulţesc şi anume:
a) buruieni fără înmulţire vegetativă;
b) buruieni cu înmulţire vegetativă slabă;
c) buruieni cu înmulţire vegetativă puternică.
a) Buruieni fără înmulţire vegetativă, se înmulţesc sexuat prin seminţe,
Plantago sp. (pătlagina), Ranunculus acer (floarea broşeteascvă), Artemisia
absinthium (pelin).
b) Buruieni cu înmulţire vegetativă slabă - sunt buruieni care produc anual
seminţe cu care se pot înmulţi, dar şi din mugurii dorminzi aflaţi pe rădăcină.
Astfel de buruieni sunt: Taraxacum officinale (păpădia), Cichorium intybus
(cicoarea), Plantago lanceolata (pătlagina).
c) Buruieni care se înmulţesc puternic pe cale vegetativă, din această
grupă fac parte buruieni care produc şi seminţe dar care se pot înmulţi şi prin
organe vegetative (drajoni, rizomi, stoloni şi bulbi).
- Dintre buruienile care se înmulţesc prin muguri de rădăcină (drajoni)
amintim următoarele specii : Cirsium arvense (pălămida), Sonchus arvensis
(susai), Convolvulus arvensis (volbura), Lepidium draba (urda vacii), etc.
- Buruieni care se înmulţesc prin rizomi: Agropyron repens (pir târâtor),
Cynodon dactylon (pir gros), Equisetum arvense (coada calului), Sorghum
halepense (costrei).
50
- Buruieni care se înmulţesc prin tulpini târâtoare cu stoloni, din această
grupă cităm: Rubus caesius (rugul), Ranunculus repens (floarea de lac), Ajuga
reptans (vineriţa), Potensilla reptans (cinci degete).
- Buruieni care se înmulţesc prin bulbi, din speciile care se înmulţesc prin
bulbi amintim: Allium rotundum (usturoi sălbatic), Gagea sp. (ceapa ciorii),
Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă).
11.5. Metode de combatere a buruienilor
Prevenirea răspândirii şi combaterea acestora se poate realiza prin două
grupe de metode şi anume: metode preventive şi metode curative.
11.5.1. Metode preventive
Măsurile preventive au rol de a preveni răspândirea buruienilor, fapt care
este posibil numai prin cunoaşterea particularităţilor biologice ale buruienilor, a
modului lor de înmulţire şi a modului de răspândire.
Principalele metode de prevenire a îmburuienării sunt: curăţirea
materialului de semănat prin selectare, pregătirea corespunzătoare a gunoiului de
grajd, curăţirea apelor de irigat de seminţe de buruieni, recoltarea la timp a
culturilor, distrugerea buruienilor de pe terenurile cultivate, organizarea
serviciului de carantină fito-sanitară.
11.5.2. Metode curative
Metodele de combatere a buruienilor în scop curativ sunt grupate în
metode agrotehnice, metode biologice şi metode chimice.
1. Metode agrotehnice.
Sunt cele mai vechi şi cele mai eficiente mijloace folosite în combaterea
buruienilor. Aceste metode prezintă următoarele avantaje :
- se combat toate speciile de buruieni aflate în vegetaţie;
- concomitent cu combaterea se pregăteşte şi patul germinativ pentru
semănat;
- nu sunt poluante.
Dezavantajele acestor metode se referă la faptul că necesită multă forţă de
muncă (prăşit, plivit), nu se pot aplica la timp în caz de ploi, iar repetarea
lucrărilor duce la tasarea solului determinând modificarea structurii solului.
Cele mai importante metode agrotehnice de combatere a buruienilor sunt:
51
a) Lucrările solului (aratul, prăşitul, plivitul, lucrările cu grapa, cu sapa
rotativă).
Aratul este lucrarea prin care se distrug în totalitate buruienile anuale şi
bienale în vegetaţie şi temporar cele perene. Buruienile sunt tăiate şi îngropate sub
brazdă împreună cu seminţele negerminate.
Prin lucrarea cu grapa, sau cu sapa rotativă sunt distruse buruienile în
diferite faze de vegetaţie prin tăiere sau dezrădăcinare.
b) Prăşitul este o lucrare prin care se distruge un mare număr de buruieni.
Praşilele trebuiesc aplicate la scurt timp după apariţia buruienilor.
c) Rotaţia culturilor permite distrugerea buruienilor prin alternarea
culturilor şi aplicarea măsurilor agrotehnice corespunzătoare încât după un număr
de ani o serie de buruieni dispar.
d) Corectarea reacţiei solului cu ajutorul amendamentelor. Modificând
reacţia solului unele buruieni specifice reacţiei iniţiale pot să dispară: măcrişul
(Rumex acetosella), coada calului (Equisetum arvense).
e) Semănatul în epoca optimă şi cu o desime corespunzătoare face ca
plantele de cultură să răsară repede, să acopere bine terenul şi să înăbuşe unele
buruieni.
2. Metode biologice
Combaterea biologică a buruienilor se realizează cu ajutorul unor duşmani
naturali (insecte, viruşi, bacterii, ciuperci).
Dintre agenţii naturali se folosesc în special insectele, deoarece se
adaptează mai repede la planta gazdă iar distrugerea este energică. Se folosesc
insecte care consumă frunzele şi tulpinile.
3. Metode chimice
În combaterea buruienilor sunt folosite substanţe chimice numite erbicide
(herba = iarbă şi cedo, ere = a ucide) care pot fi administrate pe plante sau pe sol,
prin stropire.
Extinderea utilizării erbicidelor a fost posibilă datorită următoarelor
avantaje:
- se reduce mult consumul de forţă de muncă, prin reducerea numărului de
praşile manuale;
- se reduce şi volumul lucrărilor mecanizate;
- lucrarea de erbicidare se face uşor şi repede;
- majoritatea erbicidelor au o toxicitate redusă pentru om şi animale.
52
Aplicarea erbicidelor poate fi:
- preemergentă înainte de semănat, odată cu semănatul sau înainte de
răsărire, acest mod de aplicare pe sol are efect asupra buruienilor înainte de
răsărire sau în curs de răsărire;
- postemergentă după răsărirea buruienilor, absorbţia erbicidelor este
foliară, se produce la un interval de cel puţin 6 ore de la aplicare.
Cele mai utilizate erbicide pentru culturile de câmp sunt:
Pentru cultura grâului, se aplică DMA-6 în doză de 1l/ha, Icedin forte
2l/ha, când buruienile sunt în faza de rozetă.
Pentru culturile de porumb, se pot administra erbicide din familia
triazinelor cum este Atrazinul în doză de 2 - 5 kg s.a./ha, Dual 3 - 4 l/ha, Diizocab
4 - 7 l/ha, care se pot aplica toamna sau primăvara prin încorporare în sol.
Postemergent se pot utiliza SDMA 2,4 D 2 l/ha când porumbul este în faza
de 3 - 5 frunze sau Icedin super 1 l/ha.