CAPITOLUL VI GRAMINEE ANUALE FURAJERE

6.1 Porumbul furajer - Zea mays L.
6.2.Orzul - Hordeum vulgare L.
6.3 Ovăzul - Avena sativa L.
6.4 Secara - Secale cereale L. var. vulgare Körn.
Gramineele anuale furajere sunt cultivate atât pentru faptul că sunt o importantă
sursă de nutreţ pentru animale, cât şi pentru calităţile deosebite pe care acestea le
prezintă:
 sunt mai puţin pretenţioase faţă de condiţiile de creştere, mai ales faţă de
umiditate, multe fiind rezistente la secetă;
 realizează producţii ridicate dacă sunt asigurate condiţii optime de creştere şi
dezvoltare;
 sunt bogate în hidraţi de carbon, însă conţin mai puţine proteine decât
leguminoasele;
 se pot folosi ca nutreţ verde, fân, nutreţ murat, nutreţ concentrat, materiale
de aşternut pentru animale etc.;
 se pretează la tehnologii complet mecanizate;
 suportă mai bine păşunatul decât leguminoasele şi nu provoacă meteorizaţii
când sunt consumate în stare proaspătă;
Din această grupă de plante fac parte: porumbul, orzul, ovăzul, secara, sorgul,
pentru care urmează să fie prezentate tehnologiile de cultivare, precum şi iarba de Sudan,
raigrasul aristat, meiul, dughia şi ciumiza.
6.1 Porumbul furajer - Zea mays L.
6.1.1 Importanţă
Porumbul, plantă originară din America Centrală şi de Sud, unde a fost luat în
cultură cu aproximativ 4000 – 6000 de ani Î.H. a fost adus în Europa în secolul XVI. Ca
plantă furajeră, porumbul a fost luat în considerare abia în secolul al XIX-lea, mai întâi în
Franţa şi apoi în celelalte ţări ale Europei. În ţara noastră a fost cultivat pentru prima dată
la sfârşitul secolului al XVII-lea - începutul secolului XVIII (mai întâi în Transilvania,
apoi în Muntenia şi după aceea în Moldova).
Multiplele întrebuinţări şi mai ales însuşirile biologice valoroase au făcut ca
porumbul să se răspândească, în scurt timp, pe toate continentele, ocupând locul al treilea
în lume, ca suprafaţă, după grâu şi orez şi locul al doilea ca producţie, după grâu.
În ultimii ani suprafaţa cultivată cu porumb pe glob a înregistrat o uşoară
creştere, ajungând ca în anul 2001 aceasta să fie de 137,59 mil. ha (Anuarul FAO, 2002).
În ţara noastră porumbul ocupă cea mai mare suprafaţă de teren arabil, de aproximativ
3,1 mil. ha, însă pentru masă verde sau siloz, acesta se cultivă doar pe 60 mii ha (Anuarul
FAO, 2001).
În furajarea animalelor, porumbul poate fi folosit sub formă de concentrate, nutreţ
verde, nutreţ murat, fân, coceni etc.. Boabele de porumb, folosite ca atare sau sub formă
de uruială, constituie nutreţul concentrat cel mai important pentru toate speciile de
animale, dar mai ales în furajarea suinelor şi păsărilor.
Boabele de porumb conţin în medie: 13,5% apă, 10% proteine (1 kg boabe conţine
70-80 g proteină digestibilă), 70,7% glucide, 4% grăsimi, 1,4% săruri minerale, 0,4%
substanţe organice acide, iar 1 kg de boabe echivalează cu 1,17-1,30 unităţi nutritive.
64
Importanţa deosebită a porumbului constă şi în faptul că realizează producţii
mari, în medie 25-40 t/ha, iar în condiţii de irigare până la 70-80 t/ha masă verde. Un alt
avantaj pe care îl prezintă porumbul pentru siloz îl constituie faptul că poate fi cultivat
atât în ogor propriu, cât şi în cultură succesivă, după plante care părăsesc terenul
devreme.
Porumbul sub formă de nutreţ verde, poate fi folosit atât prin păşunat direct sau
se recoltează şi se administrează la iesle. Importanţa porumbului ca masă verde constă în
faptul că asigură producţii mari la unitatea de suprafaţă, iar nutreţul obţinut este valoros
din punct de vedere calitativ, bogat în principii nutritive şi cu un grad ridicat de
consumabilitate şi digestibilitate. De asemenea, prezintă şi avantajul că se poate cultiva
eşalonat pe o perioadă lungă de timp, se poate semăna în miriştea culturilor ce părăsesc
terenul devreme şi asigură hrănirea animalelor cu furaje verzi în perioada iulieseptembrie,
când lipsesc alte furaje verzi sau se produc în cantităţi insuficiente.
6.1.2 Însuşiri morfologice
Porumbul prezintă un sistem radicular fasciculat, bine dezvoltat, format din
rădăcini adventive propriu-zise, provenite din nodurile subterane ale tulpinii şi din
rădăcini adventive aeriene, care se formează din nodurile de la suprafaţă şi pătrunde în sol
până la adâncimea de 2,4 m.
Tulpina este formată din 7-15 (21) internoduri şi variază foarte mult ca înălţime,
fiind cuprinsă între 30 cm şi 900 cm.
Frunzele porumbului au limbul lanceolat, lung de 50-80 cm, lat de 4-12 cm, cu
marginile ondulate, ceea ce le conferă flexibilitate, iar pe faţa superioară a epidermei
prezintă numeroase celule buliforme care determină răsucirea limbului spre interior,
mărind astfel rezistenţa acestuia la secetă.
Porumbul este o plantă unisexuat-monoică, în care florile mascule sunt grupate
într-o inflorescenţă de tip panicul, situat în vârful tulpinii, compus dintr-un ax principal
pe care se prind 10-40 de ramificaţii laterale şi pe care se găsesc spiculeţe biflore,
nearistate, iar florile femele sunt grupate în inflorescenţe de tip spic cu axul îngroşat
(spadix).
Rahisul ştiuletelui este cilindric sau cilindro-conic, în stare verde cărnos, iar la
maturitate lignificat şi plin de măduvă. Spiculeţele sunt inserate în rânduri perechi (6-24)
şi conţin câte două flori: una superioară fertilă, cealaltă inferioară, sterilă. Ovarul este
monocarpelar, unilocular, cu stigmatul filiform, lung de 15-25 (40) cm, bifurcat la vârf,
iar fructul, care este cariopsă, prezintă o mare variabilitate privind dimensiunile, forma,
greutatea, culoarea în funcţie de convarietate şi hibrid.
6.1.3 Sistematică şi hibrizi
Porumbul (Zea mays) este o plantă anuală ierboasă, din familia Graminaceae,
care, în funcţie de structura endospermului şi caracterele ştiuletelui, cuprinde mai multe
convarietăţi:
o indurata, porumbul cu bobul tare, neted, lucios, are partea periferică cornoasă,
iar în interior amidonoasă;
o indentata (dentiformis) sau porumbul dinte de cal are endospermul făinos în
centru şi partea superioară a bobului, iar pe părţile laterale cornos;
o everta are endospermul cornos cu excepţia unei porţiuni în dreptul embrionului,
utilizat pentru floricele;
o amylacea, porumbul amidonos, are endospermul făinos aproape în întregime;
o saccharata, porumbul zaharat, are endospermul bogat în hidraţi de carbon
solubili şi foarte sărac în amidon, iar boabele zbârcite;
o tunicata are boabele complet acoperite de glume;
o ceratina are bobul cornos, opac, cu aspect ceros.
Hibrizi. Succesul în cultivarea porumbului pentru siloz este determinat în mare
măsură de alegerea celui mai potrivit hibrid, pentru zona respectivă. Cu toate acestea, în
nici o ţară nu au fost încă generalizaţi în cultură hibrizi de porumb specializaţi pentru
producţia de furaj, fiind folosiţi tot hibrizii zonaţi pentru boabe.
65
Pentru siloz se folosesc de regulă hibrizi din grupele de peste 400, care au o
creştere viguroasă şi un potenţial de producţie ridicat, cum ar fi: Fundulea 365 (HS),
Fundulea 410 (HS), Fundulea 418 (HD), iar în cultura succesivă şi în zone de deal şi
munte se folosesc hibrizi din grupa 300: Oana (HS), Saturn (HS), Turda 260 (HS).
6.1.4 Cerinţe faţă de climă şi sol
Porumbul germinează la 8-10oC, iar pentru o dezvoltare normală a plantelor
temperatura medie zilnică nu trebuie să scadă sub 13oC în luna mai şi sub 18oC în lunile
iunie-august, iar sub aspectul fotoperioadei, porumbul este o plantă de zi scurtă.
Porumbul rezistă foarte bine la secetă, mai ales în prima parte a perioadei de
vegetaţie, datorită sistemului radicular puternic dezvoltat, consumului specific redus,
caracterului xerofitic al părţii aeriene şi lucrărilor de întreţinere repetate. Cu toate acestea,
porumbul asigură cele mai ridicate producţii când se cultivă în regim irigat sau când în
perioada de vegetaţie cad cel puţin 250-270 mm precipitaţii, uniform repartizate, mai ales
în lunile iunie-iulie.
Porumbul nu manifestă cerinţe deosebite faţă de sol, însă cele mai bune rezultate se obţin
pe soluri adânci, fertile, luto-nisipoase, cu pH = 6,5-7,5, care permit dezvoltarea unui
sistem radicular puternic, capabil să asigure apa şi elementele nutritive.
6.1.5 Tehnologia de cultivare a porumbului pentru siloz
Porumbul pentru siloz poate fi cultivat în cultură principală şi în cultură
succesivă, după plante care părăsesc terenul devreme.
Rotaţia. Porumbul pentru siloz este o cultură puţin pretenţioasă faţă de planta
premergătoare şi în acelaşi timp se autosuportă, în monocultură, o perioadă lungă de timp,
cu condiţia unei fertilizări corespunzătoare.
Cu toate acestea includerea porumbului furajer în rotaţii mai lungi sau mai scurte
prezintă o serie de avantaje, printre care subliniem:
o folosirea mai eficientă a îngrăşămintelor şi a azotului simbiotic remanent,
o valorificarea mai eficientă a apei,
o combaterea eficientă a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor,
o reducerea în măsură mai mare a eroziunii.
Rezultatele cele mai bune se obţin după leguminoasele anuale pentru boabe şi
furajere, cerealele păioase de toamnă, cartoful, sfecla şi floarea soarelui. În cultură
succesivă poate fi semănat după orice plantă care părăseşte terenul devreme însă nu este
recomandată cultivarea după sorg şi iarbă de Sudan, care sunt mari consumatoare de apă.
La rândul său, porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de primăvară
şi chiar pentru grâu, caz în care se vor cultiva hibrizi cu perioadă de vegetaţie mai scurtă.
În rotaţia porumbului cu alte culturi se va acorda atenţie deosebită utilizării erbicidelor
triazinice şi prevenirii infestării cu dăunători.
Fertilizarea. Folosirea îngrăşămintelor este una din măsurile tehnologice
importante pentru sporirea producţiei şi îmbunătăţirea indicilor de calitate ai porumbului
pentru siloz. Pentru a produce o tonă de substanţă uscată, porumbul pentru siloz are
nevoie de 14-15 kg azot, 5,5-6,0 kg fosfor, 13-14 kg potasiu şi 4-5 kg calciu.
Porumbul pentru siloz valorifică bine gunoiul de grajd administrat la plantele
premergătoare sau încorporat sub arătura de bază, în cantitate de 20-40 t/ha.
De asemenea, sunt bine folosite îngrăşămintele cu azot, aplicate odată cu
semănatul, în doză de 70-100 kg/ha. Sporurile cele mai mari de producţie se obţin dacă
îngrăşămintele cu azot se aplică împreună cu cele cu fosfor, în cantitate de 50-60 kg/ha pe
cernoziomuri şi soluri aluvionare şi 80-90 kg/ha pe celelalte tipuri de sol.
Lucrările solului. Porumbul este relativ puţin exigent faţă de nivelul de
mobilizare al solului prin arătură. Epoca de efectuare a arăturii este mai importantă pentru
porumb, decât adâncimea la care se execută aceasta. Cu cât arătura se execută mai
timpuriu cu atât se înmagazinează în sol o cantitate mai mare de apă şi se creează condiţii
mai bune pentru dezvoltarea microorganismelor, îmbunătăţindu-se condiţiile de nutriţie.
În acest sens, se recomandă efectuarea unei arături de vară sau toamnă la adâncimea de
20-22 cm. În situaţia în care arătura a fost corect executată şi întreţinută, pregătirea
patului germinativ se face în preajma semănatului cu grapa cu discuri în agregat cu grapa
cu colţi, care afânează solul pe adâncimea de 8-10 cm.
66
Sămânţa şi semănatul. Porumbul pentru siloz se seamănă în epoca a II-a, când
temperatura în sol este de 8-10oC. Calendaristic, cele mai bune rezultate se obţin în zona
de câmpie când se seamănă între 1-20 aprilie şi între 15-30 aprilie în celelalte zone.
Semănatul se realizează cu semănători de precizie SPC-6, SPC-8, la distanţa între
rânduri de 70-80 cm şi o adâncime de 5-6 cm pe soluri grele şi de 6-8 cm pe soluri
uşoare, uscate.
Desimea de semănat este de 60-70 mii plante/ha, pe soluri fertile şi îngrăşate şi de
50-60 mii plante/ha în zonele secetoase, pe soluri mai puţin fertile. În regim irigat, în
funcţie de zona ecologică şi grupa de precocitate a hibridului, desimea de 80-90 mii
plante/ha este cea mai indicată.
Norma de semănat variază între 15-25 kg/ha, în funcţie de puritate, germinaţie,
MMB, zona de cultură, desime şi hibridul folosit (Bărbulescu C. şi col., 1991).
Lucrările de îngrijire. Deoarece are un ritm lent de creştere în primele faze de
vegetaţie şi o desime redusă, porumbul nu poate rezista în competiţie cu cele 800-1500
buruieni care răsar la 1 m2. Combaterea buruienilor reprezintă principala lucrare de
îngrijire la porumb şi se realizează prin 2-3 praşile mecanice, folosind CPU-4,2 la interval
de circa 2 săptămâni între ele, la adâncimi din ce în ce mai mici.
Pentru combaterea buruienilor de pe rândurile de porumb se pot folosi erbicidele:
Atrazin (3-5 kg/ha), Eradicane 6 E (6-7 l/ha), Dual Gold (1-1,5 l/ha), Mistral 1-1,5 l/ha)
pentru buruienile monocotiledonate şi Sanrom 375 SC (1 l/ha), 2,4 D Sare de amină (1,5-
2 l/ha) pentru buruienile dicotiledonate. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate şi a
unor monocotiledonate se poate folosi şi produsul Callisto 480 SC, un erbicid care are la
bază o substanţă naturală descoperită în planta Callistemon citrinus.
Principalele boli care apar la porumbul furajer sunt tăciunele cu pungi, tăciunele
prăfos al inflorescenţelor, iar principalii dăunători sunt viermii sârmă, gărgăriţa frunzelor
de porumb, sfredelitorul porumbului. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin
evitarea monoculturii, eliminarea şi distrugerea prin ardere a plantelor bolnave, cultivarea
de hibrizi rezistenţi la atacul aceastora ({andru I., 1995). Combaterea chimică a răţişoarei
se poate face foarte eficient cu produsul Actara (0,1 kg/ha).
Irigarea este o măsură tehnologică de mare eficienţă în cazul porumbului pentru
siloz şi se face prin aspersiune sau prin brazde, cu o normă de 1500-3000 m3/ha,
administrată în 2-4 udări a câte 600-800 m3/ha.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea. Porumbul pentru siloz se recoltează în
faza de lapte-ceară, când plantele conţin 70-75% apă şi se obţine prin însilozare un nutreţ
murat de bună calitate.
Dacă se întârzie recoltarea, plantele îşi pierd suculenţa, se usucă, se tasează mai
greu, în masa însilozată rămân spaţii pline cu aer, fermentaţia lactică este stânjenită şi se
produc fermentaţii nedorite care depreciază calitatea nutreţului murat.
Recoltarea porumbului pentru siloz se face mecanizat, folosind combina de siloz
universală (CSU) sau combinele autopropulsate (CAF) care taie, toacă şi încarcă nutreţul
în remorcă.
Depozitarea se face în silozuri speciale, iar pe măsura umplerii acestora masa
tocată se va tasa cu un tractor greu pe şenile, care reuşeşte să scoată aerul din masa
însilozată, creându-se condiţii optime pentru fermentaţia lactică. Pentru reuşita însilozării,
umplerea silozului nu trebuie să dureze mai mult de 5-8 zile.
Producţia de porumb siloz, în condiţii obişnuite este de 30-40 t/ha masă verde, iar
în condiţii de irigare poate fi de 70-80 t/ha.