CAPITOLUL II TIPOLOGIA PAJIŞTILOR

2.1 Principiile de bază ale tipologiei pajiştilor
2.2 Metode folosite pentru identificarea tipurilor de pajişti
2.3 Unităţi zonale şi intrazonale de vegetaţie
2.4 Principalele tipuri de pajişti din România
2.1 Principiile de bază ale tipologiei pajiştilor
Pajiştile permanente din ţara noastră sunt alcătuite din unităţi structural
funcţionale de vegetaţie ierboasă numite fitocenoze elementare (Ţucra I. şi col., 1987),
care reprezintă grupări de plante omogene din punct de vedere al compoziţiei floristice.
Principiile de bază pentru lucrările de tipizare a pajiştilor sunt :
 principiul productivităţii plantelor şi fitocenozelor de pajişti, care presupune
evaluarea corectă a resurselor furajere. Cantitatea şi calitatea producţiei pajiştilor
depinde de compoziţia floristică, de productivitatea fitocenozelor componente,
lucrările de întreţinere, modul de folosire etc.
 principiul ecologiei pajiştilor. Factorii de mediu prin acţiunea lor simultană şi
corelativă, determină anumite spaţii fizico-geografice, numite staţiuni, a căror
cunoaştere ajută la determinarea capacităţii de producţie şi stabilirea măsurilor de
îmbunătăţire a pajiştilor;
 principiul tehnologiei aplicate, se referă la elaborarea măsurilor adecvate de
îmbunătăţire a pajiştilor, care să ducă la influenţarea pozitivă a capacităţii de
producţie.
Fitocenozele de pajişti prezintă asemănări sau deosebiri, privind compoziţia
floristică, cerinţele faţă de factorii de mediu, valoarea lor economică, direcţia de evoluţie
după lucrările de îmbunătăţire etc. Totalitatea fitocenozelor cu însuşiri asemănătoare,
reprezintă tipul de pajişte, pe care se pot aplica aceleaşi tehnologii, în urma cărora să se
obţină rezultate de producţie apropiate pe toată suprafaţa.
2.2 Metode folosite pentru identificarea tipurilor de pajişti
Criteriile după care se face identificarea tipurilor de pajişti sunt: compoziţia
floristică, condiţiile staţionale, productivitatea pajiştii, măsurile tehnologice ce se aplică,
evoluţia vegetaţiei în funcţie de aceste măsuri.
Compoziţia floristică este considerată criteriul de bază folosit pentru identificarea
tipului de pajişte. Determinarea compoziţiei floristice se poate face prin metoda
geobotanică, planimetrică sau gravimetrică.
Metoda geobotanică este cea mai expeditivă şi se bazează pe descrierea floristică
(relevee floristice sau fitocenologice) şi staţională a unor suprafeţe reprezentative pentru
fiecare fitocenoză. Pentru studiul vegetaţiei prin metoda geobotanică se delimitează
conturul fitocenozelor, urmărind uniformitatea compoziţiei floristice în dependenţă de
factorii ecologici, după care se aleg suprafeţe de probă de 100 m2 în interiorul cărora se
fac ridicări floristice (relevee). Speciile determinate, în suprafeţele de probă, se
încadrează în grupele: graminee, leguminoase, rogozuri, muşchi şi licheni, specii din alte
familii botanice (diverse) şi specii lemnoase.
Metoda planimetrică este folosită în special pe păşuni, unde vegetaţia este
scundă. Pentru cercetarea vegetaţiei prin această metodă se foloseşte o ramă pătrată cu
latura de 0,5 m, împărţită cu sârmă sau sfoară în 25 pătrăţele.
În cadrul experienţelor se face câte o citire în fiecare variantă, cel puţin la
începutul şi la sfârşitul perioadei de experimentare. Citirile se fac pe aceleaşi locuri,
pichetate, urmărind modificările produse în cursul unui an sau pe o perioadă mai
18
îndelungată. După aşezarea ramei pe suprafaţa respectivă, se stabileşte mai întâi procentul
de goluri şi apoi se determină plantele şi suprafaţa ocupată. Dacă toată suprafaţa unui
pătrat este acoperită cu o specie, dominanţa se notează cu 4%, dacă specia ocupă jumătate
de pătrăţel se notează cu 2%, s.a.m.d.
Toate notările de la o citire se înscriu în "Fişa de înregistrare a citirilor", după
care se întocmeşte "Centralizatorul citirilor cu rama metrică", ce cuprinde datele medii cu
privire la prezenţa fiecărei specii, determinând astfel gradul de acoperire cu vegetaţie în
asociaţia vegetală studiată.
Metoda gravimetrică constă din analiza botanică a probelor de iarbă sau de fân.
Cu ajutorul acestei metode se stabilesc procentele de participare în compoziţia floristică a
principalelor grupe de plante şi a unor specii care ne interesează în mod deosebit, iar
datele obţinute se înscriu într-un "Buletin de analiză botanică".
Analiza botanică se face la proba medie ce rezultă din probele parţiale recoltate
de pe 15-30, sau chiar mai multe suprafeţe de câte 1 m2. Prin omogenizarea probelor
parţiale şi prin înjumătăţirea repetată, se obţine proba medie de analiză, în greutate de
1000 g pentru masă verde şi de 500 g pentru fân.
Proba medie de analiză se cântăreşte cu o precizie de 0,1 g, după care se separă în
următoarele grupe: graminee, leguminoase, ciperacee şi juncacee, specii din alte familii
botanice (diverse). Fiecare grupă de plante se cântăreşte cu exactitate de 0,1 g şi rezultatul
se exprimă în procente, prin raportare la greutatea totală a probei analizate.
Condiţiile staţionale prezintă mare importanţă în diferenţierea tipurilor de pajişti,
mai ales când acestea influenţează compoziţia floristică, productivitatea sau aplicarea
unor măsuri tehnologice. Un rol important pentru pajiştile din România îl au factorii de
relief (pantă, expoziţie, altitudine) şi sol (umiditate, reacţia solului, troficitate etc.).
Productivitatea pajiştii, care exprimă capacitatea de producţie, rezultată din
producţia şi calitatea furajului evaluat, constituie criteriul de diferenţiere a tipurilor de
pajişti.
Măsurile tehnologice pot constitui criterii de diferenţiere, atunci când la
compoziţia floristică şi productivitate asemănătoare, se aplică măsuri de îmbunătăţire şi
folosire diferite, în funcţie de modificarea factorilor de mediu.
Evoluţia vegetaţiei constituie criterii de diferenţiere a tipurilor de pajişti, unde
direcţiile de evoluţie, succesiunile naturale şi cele determinate de măsurile de
îmbunătăţire sunt bine cunoscute, pe baza observaţiilor de lungă durată sau a unor
experienţe efectuate. Se poate afirma că întregul sistem de clasificare tipologică a
pajiştilor este un sistem evolutiv. Suprafaţa minimă de identificare şi caracterizare a unui
tip de pajişte se consideră a fi 1 hectar. În natură, fără intervenţia omului, s-au creat în
decursul timpului tipuri fundamentale de pajişti, a căror vegetaţie reflectă condiţiile
naturale specifice fiecărei zone (exemplu, pajişti de Festuca rubra).
2.3 Unităţi zonale şi intrazonale de vegetaţie
Datorită zonalităţii latitudinale şi altitudinale a vegetaţiei din ţara noastră,
determinată de variaţia factorului climatic, de relief şi de sol, tipurile de pajişti se
grupează în cadrul unităţilor zonale şi intrazonale de vegetaţie (Evdochia Puşcariu-
Soroceanu şi col., 1963).
A. Pajişti zonale: zona stepei, zona silvostepei, zona nemorală (a pădurilor de
stejari), etajul nemoral (al pădurilor de foioase), etajul boreal (al pădurilor de molid),
etajul subalpin (al jnepenişurilor) şi etajul alpin (al pajiştilor alpine);
B. Pajişti intrazonale: pajişti din lunci şi depresiuni, pajişti de sărături (halofile)
şi pajişti de nisipuri (psamofile).
Pajiştile permanente din România se grupează în 10 unităţi zonale şi intrazonale,
cuprinzând 72 tipuri (52 zonale şi 20 intrazonale) şi 88 subtipuri (71 zonale şi 17
intrazonale) de pajişti.