5.1. Fertilitatea solului
Solul, este un corp natural format la suprafaţa uscatului cu o constituţie
materială, arhitectură internă şi însuşiri fizice, chimice şi biologice specifice, care
împreună cu atmosfera apropiată constituie mediu de viaţă al plantelor.
În practica agricolă noţiunea de sol este de cele mai multe ori înlocuită cu
aceea de “pământ”, referindu-se în acest caz la stratul lucrat de uneltele agricole.
Însuşirea fundamentală a solului, care-l deosebeşte net de rocile pe seama
cărora s-a format, poartă numele de fertilitate.
Prin fertilitate se înţelege capacitatea solului de a pune la dispoziţia
plantelor substanţe nutritive şi apă, de a asigura condiţiile fizice, chimice şi
biochimice necesare creşterii acestora
5.2. Proprietăţile solului
Solul este pentru plante atât suportul în care se fixează prin sistemul lor
radicular, cât şi mediul in care-şi pot procura apa şi elementele de nutriţie
necesare creşterii şi dezvoltării.
Pentru ca plantele să se poată fixa în sol este necesar ca acesta să prezinte
un volum, corespunzător şi o consistenţă care să permită dezvoltarea sistemului
radicular. În solurile profunde şi afânate, sistemul radicular al plantelor se
dezvoltă normal, în timp ce, în solurile superficiale sau tasate, sistemul radicular
este slab dezvoltat.
Solul este în acelaşi timp şi sursa principală de substanţe minerale de care
plantele au nevoie pentru formarea biomasei lor (cca. 16 elemente chimice din
care 13 sunt preluate din sol).
Plantele pot folosi aceste elemente nutritive din sol, numai în prezenţa apei
ce reprezintă un factor deosebit de important pentru creşterea şi dezvoltarea lor.
9
Solul, sistem complex, structurat, prezintă o gamă largă de proprietăţi ce
pot fi grupate astfel: proprietăţi fizice,proprietăţi fizico-mecanice,proprietăţi
hidro-fizice, proprietăţi chimice.
5.2.1. Proprietăţile fizice ale solului
Principalele însuşiri fizice ale solului sunt: textura, structura; greutatea
volumetrică, porozitatea.
5.2.1.1. Textura solului
Faza solidă a solului se găseşte în diferite grade de dispersitate, de la
fragmente grosiere de rocă şi până la particule coloidale (elementare), care
definesc textura solului sau compoziţia granulometrică (mecanică).
Particulele elementare, sunt grupate în funcţie de mărimea lor în mai multe
categorii, denumite fracţiuni granulometrice şi anume: nisipul, praful şi argila.
Nisipul - este formaţiunea granulometrică cu diametrul cuprins între 2 -
0,02 mm, rezistentă la alterare, nu reţine apa.
Argila - este formaţiunea cu diametrul mai mic de 0,002 mm, constituită
din particule fine de minerale argiloase, are coeziune, plasticitate şi aderenţă
mare, capacitate de reţinere mare a apei.
Praful (lutul) - se situează din punct de vedere al dimensiunii între nisip şi
argilă, cu diametrul cuprins între 0.02 - 0,002 mm, prezintă însuşiri apropiate de
ale argilei.
În funcţie de proporţia de participare a acestor funcţiuni granulometrice, în
alcătuirea solului, se pot deosebi 6 tipuri de textură şi anume: nisipoasă, nisipolutoasă,
luto-nisipoasă, lutoasă; luto-argiloasă, argiloasă.
Fiecare tip de textură imprimă solului anumite însuşiri, cele mai mari
deosebiri evidenţiindu-se la tipurile externe (nisipoasă şi argiloasă).
Solurile nisipoase, sunt formate numai din particule grosiere şi fine de
nisip, sunt soluri permeabile pentru apă şi aer, nu sunt coezive şi nu au
plasticitate. Au capacitate redusă de reţinere a apei şi sunt sărace în elemente
nutritive. Se încălzesc şi se răcesc repede, se lucrează uşor şi pot fi spulberate de
vânt. Au în general o fertilitate scăzută.
Solurile argiloase, au proprietăţi diametral opuse faţă de solurile
nisipoase. Se caracterizează prin permeabilitate mică pentru apă şi aer, capacitatea
mare de reţinere a apei, coeziune ridicată, plasticitate şi aderenţă mare. Se
10
lucrează greu, într-un interval scurt de timp, sunt soluri, reci, au un potenţial de
fertilitate ridicat.
Solurile lutoase, în aceste soluri, nisipul, lutul şi argila participă în
proporţii aproximativ egale, atenuând astfel influenţele negative ale nisipului şi
argilei. Sunt soluri cu bună permeabilitate pentru apă şi aer, se lucrează uşor şi au
un regim de fertilitate ridicat.
În practica agricolă, solurile din punct de vedere textural se împart în:
- soluri uşoare (nisipoase şi nisipo-lutoase),
- soluri mijlocii (lutoase şi luto-nisipoase),
- soluri grele (luto-argiloase şi argiloase).
Pentru majoritatea plantelor de cultură cele mai favorabile condiţii le oferă
solurile cu textură mijlocie.
Cunoscând textura solului, precum şi cerinţele plantelor, se pot stabili cele
mai corespunzătoare moduri de folosinţă a terenurilor, cele mai adecvate măsuri
agrotehnice şi agrochimice ce urmează a fi aplicate solului.
Pe solurile nisipoase supuse spulberării se impune evitarea mobilizării
accentuate în timp ce pe solurile grele argiloase, se recomandă o mobilizare mai
energică şi repetată prin lucrări agrotehnice.
5.2.1.2. Structura solului
Particulele solide din masa solului se găsesc în cea mai mare parte legate
între ele, formând agregate de diferite forme şi mărimi.
Proprietatea solului de a avea particulele elementare (nisip, lut, argilă)
reunite sub formă de agregate poartă denumirea de structură.
După forma pe care o prezintă agregatele din masa solului se disting mai
multe tipuri de structură.
Structura grăunţoasă se caracterizează prin agregate de formă aproape
sferică, cu diametru de 1 - 10 mm.
Structura glomerulară se aseamănă cu cea grăunţoasă însă agregatele sunt
mai poroase, este structura caracteristică orizontului A.
Structura poliedrică este reprezentată prin agregate, cu feţe plane
neregulate.
Structura prismatică se caracterizează prin agregate alungite cu feţe plane
şi capetele prismelor nerotunjite, este structura caracteristică orizontului B.
11
Structura columnară este asemănătoare cu structura prismatică însă au
capetele prismelor rotunjite, este caracteristică orizontului B.
Structura lamelară (şistoasă), este alcătuită din agregate alungite, cu feţe
plane, orientate orizontal
5.2.1.2.1. Importanţa structurii solului
Dintre toate formele de structură, cele mai importante pentru practica
agricolă sunt cele glomerulară şi grăunţoasă.
Solurile cu o structură bună asigură plantelor condiţii optime pentru
dezvoltarea lor.
Un sol bine structurat nu numai că este uşor străbătut de rădăcini, dar
având asigurate condiţii favorabile de umiditate, aeraţie, nutriţie, în astfel de
soluri sistemul radicular al plantelor se şi dezvoltă bine.
Cu totul altfel se prezintă fenomenul în solurile nestructurate care sunt
greu permeabile, nu pot înmagazina cantităţi mari de apă, aceasta pierzându-se
prin scurgeri laterale, mai ales din ploi repezi.
5.2.1.2.2. Degradarea, distrugerea şi refacerea structurii solului
Structura unui sol poate suferi o scădere a calităţii ei prin modificarea
alcătuirii formei agregatelor, prin tasarea şi sfărâmarea agregatelor.
Degradarea structurii pe cale mecanică are loc ca urmare a executării
arăturilor când solul este umed sau prea uscat, prin creşterea exagerată a
numărului lucrărilor solului în scopul pregătirii patului germinativ.
Pentru prevenirea degradării şi refacerii structurii solului se impun
următoarele măsuri:
- aplicarea amendamentelor calcice pentru corectarea reacţiei solului;
- aplicarea îngrăşămintelor organice semifermentate cât şi a celor verzi;
- practicarea asolamentelor cu ierburi perene;
- evitarea băltirii apei şi a păşunatului neraţional;
- executarea lucrărilor solului la conţinuturi optime de umiditate.
5.2.1.3. Greutatea volumetrică (GV) sau densitatea aparentă (Da)
Greutatea volumetrică este raportul dintre greutatea unei probe de sol şi
volumul său total, în aşezare naturală, inclusiv volumul porilor, se exprimă în
g/cm2.
12
Pentru calcularea GV se foloseşte relaţia:
G
GV(Da) =---------------
Vt
în care :
G = este greutatea solului uscat (g)
Vt = volumul solului uscat (cm3)
Greutatea volumetrică depinde de o serie de factori dintre care cei mai
importanţi sunt: starea de agregare, afânare,conţinut în materie organică,
alcătuirea mineralogică.
În general GV variază între 1 şi 2 în funcţie de tipul de sol şi factorii enumeraţi.
Valorile apropiate de 1 indică un sol mai afânat şi sunt tipice pentru stratul arat.
Valoarea GV, serveşte pentru aprecierea compoziţiei şi gradului de tasare
a solului precum şi pentru determinarea porozităţii şi a rezervei în diferite
substanţe organice şi minerale.
5.2.1.4. Porozitatea
Între particulele elementare, precum şi între agregatele de structură există
o reţea de spaţii sau pori, de dimensiuni, forme şi orientări diferite. Volumul
acestor spaţii, umplute cu aer sau apă, formează porozitatea totală, care se
exprimă în procente din volumul total al solului.
Porozitatea este alcătuită din:
- porozitatea capilară, dată de totalitatea porilor cu diametrul < 1 mm;
- porozitatea necapilară sau (de aeraţie), dată de totalitatea porilor > 1
mm.
Lucrările raţionale de afânare a solului,.formarea structurii glomerulare
stabile, aplicarea judicioasă a îngrăşămintelor organice şi minerale precum şi a
amendamentelor calcaroase, sunt mijloace prin care se realizează condiţii bune de
afânare, coagulare şi structurare, deci de porozitate în solul luat în cultură.
5.2.2. Proprietăţi fizico-mecanice
Coeziunea - este proprietatea solului de a-şi ţine lipite strâns particulele
între ele.
Solurile cu structură mijlocie sau uşoară, structurate, bogate în humus, au o
coeziune mai mică, faţă de solurile grele slab structurate sărace în materie organică.
Adeziunea (aderenţa) - este însuşirea pe care o are solul umed de a adera
(lipi) mai mult sau mai puţin la organele active ale maşinilor agricole.
13
Această proprietate lipseşte la solul cu umiditate redusă şi este prezentată
la solurile argiloase.
Cunoaşterea adeziunii are importanţă la stabilirea momentului optim
pentru lucrarea terenului, când solul nu se lipseşte de uneltele agricole şi forţa de
tracţiune este minimă.
Plasticitatea (modelarea) - este însuşirea unor soluri ca la anumite valori
ale umidităţii să ia unele forme care se păstrează şi după ce forţele care au acţionat
asupra lor încetează.. Este o însuşire caracteristică solurilor grele, solurile
nisipoase, nu manifestă însuşiri de plasticitate.
Variaţia de volum - Aceasta constă în mărirea şi micşorarea volumului
solului, atunci când se îmbibă sau pierde apa.
Variaţia succesivă de creştere şi reducere a volumului solului produce
deseori dezrădăcinarea plantelor (descălţarea), fenomen ce apare în mod frecvent
la sfârşitul iernii.
Rezistenţa la arat - este dată de forţa de tracţiune necesară efectuării
arăturii. Este condiţionată atât de factori dependenţi de sol - coeziune, structură,
umiditate cât şi de factori independenţi de sol - lăţimea şi adâncimea brazdei,
viteza de lucru, tipul de utilaj, forma pieselor etc.
Umiditatea optimă pentru arat la majoritatea solurilor este de 60 - 70 %
din capacitatea de câmp pentru apă.
5.2.3. Proprietăţile hidro-fizice ale solului
5.2.3.1. Permeabilitatea pentru apă a solului
Este proprietatea solului de a lăsa să treacă prin el apa cu mai multă sau cu
mai puţină uşurinţă. Permeabilitatea depinde mai cu seamă de porozitate, în
special de dimensiunea porilor, de aceea pătrunderea apei se face deosebit de
repede în soluri cu textură grosieră (nisipuri şi soluri nisipoase) şi scade până la
zero în soluri cu textură foarte fină (puternic argiloasă).
Cunoaşterea gradului de permeabilitate are o deosebită importanţă pentru
stabilirea corectă a irigaţiei prin aspersiune sau prin brazde, pentru a nu crea
băltiri.
5.2.3.2. Capacitatea de reţinere a apei din sol
Apa din sol provine în primul rând din precipitaţii şi în anumite condiţii
din pânza freatică şi scurgeri şi este supusă unor forţe care determină mişcarea şi
existenţa mai multor forme de apă.
14
Apa sub formă de vapori rezultă din evaporarea altor forme de apă, se află
în sol în cantităţi foarte mici, având importanţă redusă pentru agricultură.
Apa de higroscopicitate este reprezentată prin straturile de molecule de
apă, reţinute în imediata apropiere a suprafeţei particulelor de sol.
Apa de higroscopicitate este reţinută de forţe puternice cuprinse între 50 -
10.000 atmosfere, nu este accesibilă plantelor, care au forţe de sucţiune de până la
15-20 atmosfere.
Apa peliculară se prezintă sub formă de pelicule în jurul particulelor de
sol, peste apa de higroscopicitate, forţele de reţinere sunt sub 50 atmosfere astfel
încât o parte din această apă poate fi folosită de către plante.
Apa capilară ocupă spaţiile capilare şi circulă în toate sensurile, este
reţinută prin forţele de capilaritate, cuprinse între 15 atmosfere şi 1/3 atmosfere,
fiind în acest punct de vedere, accesibilă plantelor.
Apa capilară reprezintă categoria cea mai importantă de apă din sol, de
regimul ei depinzând buna aprovizionare a plantelor.
Apa gravitaţională reprezintă totalitatea apei libere care nu se reţine în
virtutea forţelor capilare şi ca urmare se scurge în adâncime, datorită forţei
gravitaţiei. Apare după ploi sau irigare, ocupă spaţiile necapilare iar plusul de apă
se infiltrează repede în adâncime, practic, nu prezintă importanţă pentru
aprovizionarea plantelor.
Apa freatică este apa care se acumulează în adâncime deasupra unui strat
argilos impermeabil. Adâncimea apelor freatice, determină înălţimea de ridicare a
apei prin capilaritate şi posibilitatea de utilizare a ei de către plante.
5.2.4. Proprietăţi chimice
Apa pătrunsă în masa solului, dizolvă şi se încarcă cu diferite substanţe
minerale şi organice aflate în stare de dispersie, formând o soluţie complexă,
cunoscută sub numele de soluţia solului.
În soluţia solului se pot găsi toate elementele ce intră şi în compoziţia
plantelor (azot, fosfor, potasiu, calciu, etc.) dar şi ioni de hidrogen H+ şi oxidril
OH- rezultaţi din disocierea unor compuşi chimici.
Raportul dintre concentraţia acestor ioni aflaţi în soluţia solului determină
reacţia solului care se exprimă prin valori pH.
15
După Sörensen pH-ul se defineşte ca fiind logaritmul cu semn schimbat al
concentraţiei ionilor de hidrogen.
pH= log.CH
+
Scara pH-ului este cuprinsă între 0 şi 14. Când în soluţie predomină ionii
H+, reacţia este acidă, când predomină ionii de OH-, reacţia este alcalină, iar dacă
aceştia se găsesc în echilibru (H+ = OH-) reacţia este neutră.
Pe scara valorilor pH-ului, solurile pot avea:
- reacţia acidă, când pH-ul este mai mic de 6,8;
- reacţia neutră, când pH-ul are valori cuprinse între 6,81 - 7,2;
- reacţia alcalină, când pH-ul este mai mare ca 7,2;
Cel mai adesea solurile au valoarea pH-ului cuprinsă între 5 şi 8.
Cunoaşterea reacţiei solurilor prezintă o mare importanţă în alegerea celor
mai corespunzătoare plante de cultură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu