proceselor de metabolism are loc sub influenţa factorilor de
vegetaţie sau factori ecologici (grecescul oikos = casă).
Factorii de vegetaţie care acţionează direct sau indirect asupra plantelor
sunt: lumina, temperatura, apa, aerul, substanţele nutritive.
8.1. Interacţiunea dintre factorii de vegetaţie şi factorii de
producţie
Între factorii de vegetaţie şi plante se stabilesc anumite legături, care se
desfăşoară pe baza unor legi şi anume:
a) legea nesubstituţiei şi egalităţii factorilor de vegetaţie;
b) legea acţiunii în complex a factorilor de vegetaţie;
c)legea factorului limitativ al producţiei;
8.2. Lumina ca factor de vegetaţie
Lumina este un factor de vegetaţie indispensabil plantelor verzi întrucât
sinteza materiei organice se produce din C, H, O în prezenţa luminii în timpul
procesului de fotosinteză.
Diferite procese ca fotosinteza, fructificarea, rezistenţa la cădere, creşterea
frunzelor şi lăstarilor, acumularea glucidelor sunt influenţate direct de intensitatea
luminii.
Durata de iluminare reprezintă numărul de ore cât plantele sunt expuse la
lumină.
După nevoia lor de lumină plantele se grupează în plante de zi lungă, de zi
scurtă şi plante neutre.
25
Plantele de zi lungă înfloresc şi fructifică vara, având nevoie de perioade
lungi de iluminare, cum ar fi grâul, secara, orzul, ovăzul, mazărea, inul, muştarul,
lucerna, trifoiul, spanacul, etc.
Plantele de zi scurtă cer durată scurtă de iluminare, adică 12 ore din 24
(tutunul, orezul, soia, porumbul, sorgul, cânepa).
Plantele neutre sau indiferente faţă de iluminare, cum ar fi floarea
soarelui, hrişca, alunele de pământ, pătlăgelele vinete, se pot dezvolta şi fructifica
chiar dacă se măreşte sau se micşorează perioada de vegetaţie.
Metode de dirijare a luminii
În câmp modificarea cantităţii de lumină primită de plante se realizează
prin:
- zonarea culturilor, soiurilor şi hibrizilor în funcţie de cerinţele lor faţă de
lumină;
- stabilirea densităţii optime la semănat;
- alegerea cele mai corespunzătoare metodă de semănat;
- orientarea rândurilor de semănat pe direcţia N - S sau E - V;
- combaterea buruienilor;
- aplicarea unor măsuri speciale cum ar fi cârnitul şi copilitul, tăierile la
pomi şi viţă de vie;
- crearea de soiuri şi hibrizi cu potenţial biologic mare.
8.3. Temperatura ca factor de vegetaţie
Toate procesele vitale (absorbţia apei, respiraţia, fotosinteza şi
transpiraţia), precum şi parcurgerea fenofazelor în dezvoltarea plantelor se
desfăşoară normal numai în anumite condiţii de temperatură.
Pretenţiile plantelor faţă de căldură se referă atât la temperatura aerului
atmosferic, cât şi la regimul de căldură a solului.
Temperatura solului, condiţionează prima perioadă din ciclul evolutiv al
plantelor, germinaţia seminţelor.
Temperatura la care începe germinarea seminţelor poartă denumirea de
temperatură minimă de germinare şi reprezintă factorul care determină epoca la
care trebuie să fie semănată fiecare plantă.
Temperaturile minime de germinare sunt diferite în funcţie de plantele de
cultură, spre exemplu cerealele păioase germinează la temperaturi minime de 2-
4oC, mazărea la 1- 2oC, floarea soarelui la 5- 6oC. După răsărire plantele au
26
cerinţe diferite faţă de căldură, înfloritul la cereale se produce la 8- 12oC,
alungirea paiului la 14- 16oC, înflorirea la 17- 18oC iar maturarea are lor la peste
19oC.
Metode de dirijare a regimului termic al solului
Principalii factori prin care este influenţată temperatura solului sunt
lucrările solului. Solul lucrat, afânat devine mai permeabil, deci este mai cald,
schimbul de gaze între sol şi atmosferă este mai activ.
Evitarea stagnării apei, mulcirea solului cu mraniţă, turbă sau gunoi de
grajd mărunţit contribuie la absorbţia căldurii pe solurile grele şi reci.
Utilizarea îngrăşămintelor organice care prin descompunere degajă
căldură, contribuie la încălzirea solului.
Semănatul sau plantatul pe coamele brazdelor, plantarea perdelelor de
protecţie, arderea substanţelor fumigene în vii, livezi, grădini de legume, irigarea
cu apă cu temperatură diferită de cea a solului reţinerea zăpezii pe semănăturile de
toamnă, sunt măsuri aplicate în scopul realizării unui regim termic corespunzător.
8.4. Aerul ca factor de vegetaţie
Aerul este un amestec de mai multe gaze (tab.1) care participă în procesele
metabolice ale plantelor.
Tabelul 7
Compoziţia chimică a aerului
Componentul %
N2 78,09
O2 20,95
CO2 0,03
H2 5 . 10-5
Ozon 1 . 10-6
gaze rare 0,94
Cerinţele plantelor faţă de aer se referă atât la aerul atmosferic, cât şi la
aerul din sol.
Ca orice organism viu planta are nevoie de aer, fiecare din componentele
acestuia având un anumit rol în viaţa plantei.
Azotul atmosferic, nu este folosit direct de către plante, ci sub formă de
săruri ale acidului azotic sau săruri amoniacale luate din sol.
27
Oxigenul este indispensabil vieţii plantei pentru procesul de respiraţie,
pentru germinarea seminţelor, respiraţia rădăcinilor şi activitatea
microorganismelor aerobe, cea mai favorabilă concentraţie în sol este de 15- 18%.
Dioxidul de carbon din atmosferă, are rol în procesul de fotosinteză, o
concentraţie mai mare de 1% poate fi suportată de plante.
Amoniacul, în aerul din sol, se găseşte în cantităţi mai mari decât în
atmosferă ca urmare a descompunerii materiei organice proteice.
Între aerul solului şi aerul atmosferic există un schimb permanent de gaze,
care este favorizat de starea de afânare a solului.
Metode de reglare a regimului de aer din sol
Dirijarea regimului de aer al solului este necesară mai ales pe cele grele,
care se tasează repede şi formează crustă precum şi pe solurile cu exces de
umiditate.
Crusta şi tasarea solului au ca urmare micşorarea porozităţii acestuia, ceea
ce îngreunează schimbul de gaze.
Toate lucrările solului care asigură menţinerea structurii şi creşterea
permeabilităţii solului, (arat, grăpat, cultivat) contribuie la îmbunătăţirea
regimului de aeraţie a solului.
8.5. Apa ca factor de vegetaţie
Pentru viaţa plantelor apa joacă un rol multiplu în sensul că:
- dizolvă şi transportă sărurile nutritive din sol, săruri care sunt luate de
către plante din soluţia solului;
- îndeplineşte şi funcţia de reglare a temperaturii plantei, fiind eliminată
prin transpiraţie;
- imprimă turgescenţa ţesuturilor plantei, asigurând un echilibru mecanic
al diferitelor organe;
Plantele au cerinţe care diferă de la o specie la alta, dar şi în funcţie de
fazele de creştere; fazele în care plantele au nevoie de cantităţi mari de apă poartă
denumirea de faze critice.
La cerealele păioase fazele critice sunt înfrăţirea, formarea organelor
florale şi formarea fructelor.
La porumb fazele critice sunt formarea organelor florale, formarea şi
dezvoltarea fructelor.
28
Fasolea, soia, inul, cartoful, trifoiul sunt plante nerezistente la secetă,
având pretenţii mari faţă de umiditate.
Grâul, secara, orzul de toamnă, porumbul, floarea soarelui, sfecla de zahăr,
lucerna, sparceta prezintă rezistenţă mijlocie la secetă.
Metode de dirijare a regimului hidric al solului
Acumularea şi păstrarea apei în sol se realizează prin arături adânci de
vară sau de toamnă, menţinerea stratului superficial fără crustă şi afânat prin
lucrări cu grapa sau cultivatorul.
Combaterea buruienilor, respectarea epocii de semănat şi a lucrărilor de
semănat, alegerea soiurilor şi hibrizilor potriviţi zonelor de cultură, aplicarea
corectă a îngrăşămintelor, irigarea, sunt măsuri prin care regimul de apă din sol
poate fi îmbunătăţit.
8.6. Substanţele nutritive din sol ca factor de vegetaţie
Plantele au nevoie pentru creştere şi dezvoltare, de un număr mare de
elemente chimice din care cel puţin 16 sunt esenţiale pentru nutriţia lor. Aceste
elemente sunt preluate de către plante din aer, apă şi sol.
Trei din cele 16 elemente esenţiale şi anume: C, H, O, sunt luate din aer şi
apă iar celelalte elemente sunt preluate de către plante din sol.
Aproximativ 90- 95% din masa plantei este alcătuită din elemente chimice
luate din aer şi apă (C 45%, O 42%, şi H 6%) şi numai 5- 10% provin prin
absorbţie din soluţia solului.
În funcţie de proporţia în care intră în alcătuirea plantelor, elementele
chimice se clasifică în:
- macroelemente (peste 100 mg/kg) în care sunt cuprinse : Na, P, K, Ca,
Mg, S, ;
- microelementele (sub 100 mg/kg) în care sunt cuprinse : Mn, Cu, Zn,
Mo, Bo, Cl, Fe, etc..
Macroelementele sunt consumate în cantităţi mari de către plante, ele intră
în componenţa proteinelor, acizilor nucleici şi a clorofilei.
Microelementele sau oligoelementele sunt utilizate în cantităţi mici având
funcţii variate în procesul de metabolism, intervin spre exemplu în constituţia
enzimelor.
Azotul este necesar pentru sinteza proteinelor şi a citoplasmei celulare,
influenţează fotosinteza prin aceea că intră în alcătuirea clorofilei. Se acumulează
29
în toate organele plantei în special în seminţe, fructe dar mai ales în organele verzi
ale plantei.
Fosforul este constituentul principal al plantelor, se găseşte în
protoplasma celulelor, participă la sinteza substanţelor proteice, favorizează
dezvoltarea rădăcinilor, înfrăţirea cerealelor, grăbeşte maturitatea, stimulează
fructificarea, măreşte rezistenţa plantelor la boli, secetă şi îngheţ.
Potasiul intensifică procesul de fotosinteză, reduce transpiraţia, măreşte
rezistenţa plantelor la secetă, cădere şi la îngheţ.
Calciul intră în constituţia membranei celulare şi joacă un rol important în
creşterea ţesuturilor tinere, favorizează dezvoltarea rădăcinilor, neutralizează
acizii organici în exces (acidul oxalic, care se acumulează în cantităţi importante
în frunzele şi coletele de sfeclă).
Magneziul este un component al clorofilei şi alături de fosfor participă la
formarea proteinelor.
Metode agrotehnice pentru dirijarea regimului substanţelor nutritive din
sol
- administrarea îngrăşămintelor, în vederea completării deficitului de
elemente nutritive din sol;
- lucrările solului, prin care se reglează regimul de aer şi căldură din sol,
favorizează activitatea microorganismelor îmbogăţind solul în materie organică;
- combaterea buruienilor face ca elementele nutritive să fie consumate
numai de plantele de cultură;
- rotaţia culturilor asigură acumularea în sol a unor substanţe nutritive.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu