3.1.7 Supraînsămânţarea

3.1.7 Supraînsămânţarea
Reprezintă cea de a doua măsură tehnologică de bază, după fertilizare, cu rol în
sporirea producţiei şi îmbunătăţirea valorii furajului obţinut. Supraînsămânţarea se face
pe pajiştile permanente cu grad redus de acoperire cu vegetaţie ierbosă, precum şi la cele
cu o compoziţie floristică necorespunzătoare, în special cu procent redus de leguminoase,
în condiţiile menţinerii covorului vegetal existent (Bărbulescu C. şi col., 1986).
Cele mai bune rezultate se obţin cu maşina combinată de prelucrat în rânduri şi
semănat MCR-2,5, în agregat cu tractor de 60-100 CP pe roţi sau pe şenile, pe teren fără
denivelări. Maşina prelucrează vegetaţia şi solul în rânduri de 3 cm lăţime şi introduce
sămânţa în rândul prelucrat, distanţa dintre rânduri fiind de 12,5 cm; pe terenuri în pantă
semănatul se face pe curbele de nivel.
Epoca optimă de efectuare a supraînsămânţării este primăvara devreme, când
temperatura nu coboară sub 00C, solul are rezervă suficientă de apă şi vegetaţia existentă
face concurenţa redusă instalării noilor plante.
Fertilizarea, în anul supraînsămânţării, se face cu 60 kg/ha P2O5 şi 60 kg/ha K2O.
Azotul se foloseşte în doze reduse, 40-50 kg/ha N şi se aplică după răsărirea tinerelor
plante, iar dacă vegetaţia veche s-a înălţat, după cosirea acesteia.
3.2 Lucrări radicale
Refacerea radicală a pajiştilor permanente degradate reprezintă o măsură ce se
impune în cazul în care covorul vegetal are o acoperire slabă, sub 60%. Tehnologia
refacerii radicale a acestor pajişti este descrisă în capitolul 4.